Premium
Puternica erupţie submarină a vulcanului Hunga Tonga-Hunga Ha'apai din Pacificul de Sud, produsă pe 15 ianuarie, a expulzat o coloană de cenuşă care s-a ridicat în atmosfera Terrei la cea mai mare înălţime din istoria măsurătorilor - circa 57 de kilometri - şi s-a extins mai mult de jumătate din distanţa Pământ-spaţiu, au concluzionat joi cercetătorii, potrivit Reuters.
Norul alb-cenuşiu produs în urma erupţiei din arhipelagul polinezian a devenit primul care a penetrat stratul rece al atmosferei denumit mezosferă, potrivit cercetătorilor, care au folosit o tehnică nouă, bazată pe imagini satelitare multiple, pentru a-i măsura înălţimea, potrivit Agerpres.
Coloana a fost compusă în principal din apă şi un amestec de cenuşă şi dioxid de sulf, a precizat specialistul în studiul atmosferei Simon Proud, autorul principal al studiului publicat în revista Science. Erupţiile vulcanilor de pe uscat au tendinţa de a expulza mai multă cenuşă şi dioxid de sulf şi o cantitate mai mică de apă.
Erupţia asurzitoare din Tonga a provocat valuri tsunami în Oceanul Pacific şi a produs un val de presiune atmosferic care s-a propagat pe întreg globul.
''Eu unul am fost impresionat de rapiditatea cu care s-a produs erupţia. Norul a ajuns la o înălţime de 57 de kilometri în doar 30 de minute. Nu-mi pot imagina cum s-a văzut la faţa locului'', a spus Proud, cercetător în cadrul National Centre for Earth Observation din Marea Britanie, care activează totodată la Universitatea Oxford şi STFC RAL Space.
''Un detaliu fascinant a fost structura sub formă de cupolă din centrul norului-umbrelă. N-am mai văzut niciodată ceva asemănător'', a adăugat Andrew Prata, specialist în studiul atmosferei la Oxford şi coautor al studiului.
Pagubele şi pierderile de vieţi omeneşti - şase decese - au fost relativ reduse întrucât erupţia, care a acoperit totuşi o insulă mică nelocuită, s-a produs într-o regiune izolată. Tonga este un arhipelag alcătuit din 176 de insule, cu o populaţie de puţin peste 100.000 de locuitori, situată la sud-est de Fiji şi la mică distanţă de Linia internaţională a datei.
''Putea fi mai grav'', a spus Proud.
Norul a pătruns prin primele două straturi ale atmosferei - troposferă şi stratosferă - şi s-a extins circa 7 kilometri în mezosferă. Partea superioară a mezosferei este cea mai rece porţiune a atmosferei terestre.
''Mezosfera este unul dintre straturile superioare ale atmosferei Terrei şi este de obicei destul de liniştită - nu există fenomenele meteo cunoscute, iar aerul este foarte uscat şi cu o densitate extrem de mică'', a spus Proud. ''Este una dintre părţile atmosferei cel mai puţin cunoscute întrucât este dificil de ajuns aici. La o altitudine mai mică putem folosi avioane. Mai sus, avem rachete spaţiale. Mulţi meteoriţi ard în mezosferă, unde se află de asemenea norii noctilucenţi (care strălucesc în timpul nopţii), vizibili câteodată în timpul verii în regiunile dinspre poli''.
Coloana de fum a fost departe de a atinge următorul strat atmosferic, termosfera, care începe la o altitudine de circa 85 de kilometri deasupra suprafeţei Terrei. O delineare denumită ''linia Karman'', situată la circa 100 de kilometri deasupra suprafeţei Pământului, este în mod convenţional considerată graniţa cu spaţiul.
Până în prezent, cele mai înalte coloane au fost cele formate în urma erupţiilor de pe muntele Pinatubo din Filipine (1991), cu o înălţime de 40 de kilometri, şi erupţia din 1982 a vulcanului El Chichón din Mexic - 31 de kilometri. E posibil ca unele erupţii vulcanice anterioare să fi produs coloane cu o înălţime mai mare, dar astfel de fenomene au avut loc înainte ca oamenii de ştiinţă să poată face măsurători. Potrivit lui Proud, erupţia din 1883 a vulcanului Krakatau din Indonezia ar fi atins de asemenea mezosfera.
Oamenii de ştiinţă nu au putut folosi tehnica standard, pe baza temperaturilor, pentru a măsura norul vulcanic întrucât erupţia din ianuarie a depăşit înălţimea maximă la care poate fi folosită această metodă. În schimb, oamenii de ştiinţă au apelat la trei sateliţi meteo geostaţionari care au înregistrat imagini la fiecare zece minute şi s-au bazat pe efectul de paralaxă - determinarea poziţiei unui obiect în urma vizionării sale de-a lungul mai multor linii de vedere.
''Ca abordarea paralaxă să funcţioneze, e nevoie de mai mulţi sateliţi în amplasamente diferite - lucru care a devenit posibil la nivel global doar în ultimul deceniu'', a mai spus Proud.
