Premium
O colecţie mai consistentă de bizarerii, de răsturnări de situaţii, de personaje de neuitat, mi-a fost dat să întâlnesc rar ca în „Romanul familiei Jardin”, de Alexandre Jardin.
Îl ştiam pe scriitorul francez după romanul „Fanfan”, a cărui primă traducere în limba română a apărut în 1990. Dar ce diferenţă între „Fanfan” şi „Romanul familiei Jardin”(„Humanitas”, 2011)! Parcă sunt doi autori diferiţi, aspect pe care l-a conştientizat şi mărturisit şi Jardin. Dacă în „Fanfan” era vorba de elanuri adolescentine, de descoperirea dragostei, de-o textură aproape romantică a scrierii, în „Romanul familiei Jardin” scriitorul încearcă să-şi înţeleagă trecutul, al său şi al familiei. Un clan în care normalitatea este anormală şi orice perversiune şi idee creaţă este permisă, chiar încurajată. Trecerea unei tenii din stomacul unuia în al altuia este numai un exemplu. Doar nu erau să lase să moară bietul vierme! Mai ales că, având viermele în stomac, deţinătorul are posibilitatea să mănânce pantagrueleşte fără teama de îngrăşare. Apoi, picanteriile sexuale sunt la ele acasă. Inclusiv amorul nebun pentru o maimuţă.
Alexandre Jardin este nedumerit cum de n-a sărit şi el de pe linie într-un asemenea anturaj, un anturaj pe care-l descrie cu detaşare, ironie, chiar cinism, dar şi cu umor. Anormalitatea porneşte de la anatomie, majoritatea membrilor familiei având splină dublă.
„Romanul familiei Jardin” nu este un volum cu o acţiune de povestit. Este o acumulare de secvenţe, puse una peste alta ca un sandvici, iar totul rezultat n-are cum să te lase indiferent. Mai ales că apar în naraţiune şi personalităţi ca François Mitterrand sau Alain Delon.
Stilul lui Alexandre Jardin e ca şampania franţuzească. Te ameţeşte într-un mod plăcut şi-ţi ascute simţurile.
