Premium
După imaginea băieţelului sirian înecat în Marea Mediterană, săptămâna aceasta am avut imaginile cameramanei din Ungaria care punea piedică unor refugiaţi. Cu puternic impact emoţional, aceste două imagini descriu pe de o parte sacrificiile extreme pe care ajung să le facă refugiaţii pentru a-şi vedea visul mai aproape, iar pe de altă parte mânia cu care sunt întâmpinaţi de mulţi dintre europeni. Niciun discurs din Parlamentul European, fie el şi al preşedintelui Comisiei Europene, nicio poză de grup a şefilor de state şi niciun panou publicitar anti-imigranţi nu va putea rivaliza cu aceste două imagini.
În romanul „Fructele mâniei”, John Steinbeck descrie drama unei familii nevoite în perioada Marii Depresiuni din anii 30 să se mute în California, văzută ca un tărâm al făgăduinţei. Din păcate tărâmul făgăduinţei nu îi aştepta pe cei din familia Joad cu braţele deschise, locurile de muncă erau puţine, imigranţii în număr mare, iar muncitorii erau exploataţi. Cartea se încheie însă cu o imagine memorabilă a solidarităţii între oameni: Rose, al cărei copil murise la naştere, salvează un alt băiat de la înfometare alăptându-l.
Criza refugiaţilor cu care se confruntă Europa este un astfel de moment în care să demonstrăm solidaritate umană, fără însă a neglija faptul că visul european spre care vin aceşti oameni înseamnă în primul rând adeziunea la valorile democraţiei şi libertăţii. De aceea, dezbaterile nu trebuie să se cramponeze în chestiunea cotelor, a cifrelor şi a statisticilor, ci în cum facem să ducem mai departe visul european pentru a fi accesibil şi celor din afara UE. Iar acest lucru înseamnă în primul rând o politică externă a Uniunii Europene mult mai activă, nu doar în ţările din vecinătatea apropiată, ci şi la nivel global. Majoritatea statelor europene s-au complăcut în situaţia în care au delegat Statelor Unite responsabilitatea promovării democraţiei şi libertăţii. Din păcate, criza economică şi evoluţiile războaielor din Afganistan şi Irak au scăzut apetenţa Statelor Unite pentru a se mai implica în aceeaşi măsură la nivel global, iar statele europene s-au trezit că nu au putere de reacţie şi nici nu mai pot sta închise într-un glob de cristal. Până în 2007 în politica externă a UE a prevalat politica de extindere şi integrare de noi state membre, iar oprirea de facto a extinderii pe termen nedefinit (cu excepția notabilă a intergării Croației) a însemnat de fapt şi o diminuare a cursului politicii externe a UE. Criza refugiaţilor trebuie să ne transmită un semnal că pe lângă reluarea politicii de extindere, Uniunea şi statele membre trebuie să aibă poziţii şi acţiuni ferme pentru a promova şi în exterior valorile pe care s-a construit.
Revenind la cum rezolvăm problema refugiaţilor care vin acum înspre statele UE, solidaritatea umană despre care vorbeam la început nu poate fi transpusă în cote obligatorii. Solidaritatea înseamnă tocmai o acţiune care nu îţi este impusă, ci pe care doreşti să o faci. De aceea am încredere că discuţiile de la Consiliul JAI vor găsi o formulă echilibrată prin care drama umană a refugiaţilor să fie adresată atât prin relocarea lor între state, cât şi prin acţiuni de combatere a traficului de persoane şi a exploatării. Să nu credem că prin garduri, armată sau alte acţiuni de intimidare vom putea să îi îndepărtăm pe cei care îşi doresc să vadă cu ochii lor visul libertăţii, aşa cum şi noi ne doream înainte de 1989. Să nu ajungem să vedem și imaginea din ”Fructele mâniei”:
“The fields were fruitful, and starving men moved on the roads”
Cu alte cuvinte, dacă statele UE sunt binecuvântate cu prosperitate, să nu lăsăm oamenii pe drumuri să deznădăjduiască!
