DESCARCĂ APLICAȚIA: iTunes app Android app on Google Play Windows Phone Store
CELE MAI NOI ȘTIRI ȘI ALERTE BREAKING NEWS: ACTIVEAZĂ NOTIFICĂRILE

Livia Stanciu acuză: Nu ÎCCJ a generat un conflict constituţional, ci însăşi Curtea Constituţională (Motivare)

Livia Stanciu

Judecătorii constituţionali Mircea Ştefan Minea şi Livia Stanciu, care au avut o opinie separată în cazul deciziei privind conflictul juridic de natură constituţională între Parlament şi ÎCCJ pe tema completurilor de la Instanţa supremă, lansează o acuzaţie fără precedent în motivarea opiniei separate. Aceştia spun, nici mai mult, nici mai puţin decât că un conflict de natură constituţională a fost generat chiar de Curtea Constituţională.

Cei doi judecători susţin că analiza legalităţii deciziei ÎCCJ prin care s-a stabilit modul de formare a completurilor de 5 judecători trebuia făcută de instanţa de contencios administrativ, nu de CCR. Prin extinderea competenţelor în acest domeniu, CCR ar fi general ea însăşi un conflict constituţional cu instanţele de judecată, mai spun Stanciu şi Minea.

CITEȘTE ȘI: Postul negru, practica ANTICANCER controversată. Totuși, de ce are succes?

"Așa cum neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe poate fi stabilită numai în cadrul controlului a priori și, respectiv, a posteriori de constituționalitate, în condițiile art.146 lit.a) și d) din Constituție, și nu în temeiul textului constituțional al art.146 lit.e), eventuala nelegalitate a unui act administrativ se poate stabili numai în fața unei instanțe judecătorești, în caz contrar, Curtea Constituțională creând ea însăși un conflict juridic de natură constituțională cu instanțele judecătorești.

Unicul scop al cererii de soluționare a așa-zisului ”conflict juridic de natură constituțională” formulate în prezenta cauză a fost, de fapt, acela de constatare a nelegalității Hotărârii nr. 89 din 4 septembrie 2018 a Colegiului de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție și a altor acte de aceeași natură (neindividualizate de autorul sesizării), începând cu data intrării în vigoare a Legii nr. 255/2013.

Or, atribuția Curții Constituționale de soluționare a conflictelor juridice de natură constituțională dintre autoritățile publice nu a fost concepută de legiuitorul constituant ca o a treia cale distinctă de examinare a constituționalității unor acte administrative normative sau individuale, remediul juridic pentru orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim fiind oferit de Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, competența aparținând unei instanțe judecătorești", precizează cei doi judecători în motivarea opiniei separate.

Potrivit art.34. alin (1) din Legea 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, "Curtea Constituţională soluţionează conflictele juridice de natură constituţională dintre autorităţile publice, la cererea Preşedintelui României, a unuia dintre preşedinţii celor două Camere, a primului-ministru sau a preşedintelui Consiliului Superior al Magistraturii."

Din interpretarea logică a articolului de lege şi a articolului 146 din Constituţie reiese clar că nu poate exista un conflict juridic de natură constituţională între Curtea Constituţională şi o altă instituţie, din moment ce una dintre părţi este investită constituţional cu rezolvarea unui asemenea conflict. De altfel, la un argument similar apelează şi judecătorii CCR în opinia majoritară, când explică de ce Curtea se consideră competentă să se exprime în acest caz, în locul instanţei de contencios. În cele din urmă, o contestaţie în contencios administrativ ar ajunge tot la ÎCCJ, parte în conflict, ajungându-se în situaţia în care Înalta Curte să fie judecătorul propriei cauze. Mai trebuie menţionat că însăşi Livia Stanciu s-a aflat în situaţia de a-şi judeca propria cauză, din moment ce sesizarea a avut ca obiect şi conduita ÎCCJ din perioada în care instituţia era condusă de actualul judecător constituţional.

CITEȘTE ȘI: ORARUL organelor interne. Iată DE CE unele persoane se îmbolnăvesc mai des .

Punctele 135-137 din motivarea CCR:

135. Cu privire la relevanţa constituţională a problemei de drept deduse judecăţii sale, Curtea constată că principiul separaţiei puterilor în stat impune o anumită ordine constituţională, grefată pe activitatea generatoare de norme primare a Parlamentului, celorlalte ramuri ale puterii publice revenindu-le competenţa de a pune în aplicare aceste norme; numai Curţii Constituţionale îi este permis să constate neconstituţionalitatea acestora şi, astfel, să le elimine din fondul activ al legislaţiei primare. În schimb, celelalte autorităţi publice nu pot completa, modifica, sau abroga 53 actele legislative ale Parlamentului [cu excepţia Guvernului, atunci când acţionează ca legiuitor delegat], nici prin acte administrative şi nici prin hotărâri judecătoreşti [a se vedea şi Decizia nr.838 din 27 mai 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.641 din 3 iulie 2009]. Fiecare dintre autorităţile publice trebuie să se cantoneze în limitele propriei sale competenţe, neputând să îşi aroge competenţe legislative. Ordinea constituţională, astfel cum este consacrată prin Legea fundamentală, nu poate fi nesocotită chiar de autorităţile publice care sunt învestite să o apere; într-o atare situaţie, şi anume când o autoritate, prin acţiuni concrete, se opune politicii legislative a Parlamentului, este generată o poziţionare instituţională a acesteia în afara ordinii constituţionale, iar restabilirea acesteia poate fi realizată atât prin intermediul instanţelor judecătorești, cât şi prin intermediul Curţii Constituţionale. Însă, în cazul de faţă, restabilirea ordinii constituţionale prin potenţiale acţiuni individuale ale justiţiabililor în faţa instanţelor judecătoreşti, pe lângă faptul că reprezintă o sarcină disproporționată în privinţa acestora, impune, prin ipoteză şi formularea acestor acţiuni la aceeaşi instanţă care a generat prezentul conflict, respectiv Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Or, trebuie evitate situaţiile în care o persoană să devină judecătorul propriei cauze - Nemo debet esse iudex in causa sua, principiu reflectat în dreptul anglo-saxon încă din 1610 [a se vedea cauza Dr. Bonham, 1610, Court of Common Pleas, Anglia]. De asemenea, în acest sens, chiar Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că dacă un judecător, după ce a ocupat în cadrul Parchetului o funcţie ce l-a condus la a examina un anumit dosar în cadrul atribuţiilor sale, se află în situaţia de a fi sesizat cu judecarea aceluiaşi dosar ca magistrat de scaun, justiţiabilii au tot dreptul să creadă că el nu oferă toate garanţiile de imparţialitate [Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din 1 octombrie 1982, pronunţată în Cauza Piersack împotriva Belgiei, paragraful 30 lit.d)].

136. De aceea, din această perspectivă, este legitimă o intervenţie a Curţii Constituţionale, pentru tranşarea raporturilor de ordin constituţional dintre 54 Parlament şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin prisma actelor pe care acestea le generează. Curtea nu contestă faptul că fiecare act în parte al acestor autorităţi publice cunoaşte un anumit mecanism constituţional de contestare, respectiv legea, prin intermediul excepţiei de neconstituţionalitate, actele administrative, prin controlul judecătoresc pe calea contenciosului administrativ, iar hotărârile judecătoreşti prin intermediul căilor de atac, însă, problema ridicată în cauza de faţă transcende încălcărilor punctuale ale legii şi aduce în discuţie definirea raporturilor constituţionale dintre autorităţile publice. Astfel, din punct de vedere instituţional, problema de drept constituţional constă în stabilirea relaţiei existente între art.126 alin.(1), (2) şi (4), respectiv art.61 alin.(1) din Constituţie, şi raportarea concluziei astfel rezultate la situaţia de fapt generatoare a litigiului.

137. În concluzie, Curtea constată că, prin cererea formulată, este vizat un veritabil conflict juridic de natură constituţională între autorităţi publice prevăzute în Constituţie, iar competenţa soluţionării acestuia revine Curţii Constituţionale, ţinând seama de gravitatea conduitei imputate la adresa ordinii constituţionale şi de lipsa unui mecanism de autoreglaj instituţional direct, nemijlocit şi efectiv, cu deplasarea către justiţiabili a sarcinii restabilirii ordinii constituţionale pretins încălcate. Prin urmare, având în vedere raporturile constituţionale anterior relevate, Curtea urmează să constate că situaţia litigioasă dintre cele două autorităţi publice de rang constituţional, poate fi soluţionată în cadrul competenţei prevăzute de art.146 lit.e) din Constituţie."

Această atitudine a fostului șef al ÎCCJ trădează implicarea emoțională în cauză și ne oferă o viziune cât se poate de grafică a principiului imparțialității judecătorilor. La fel ca orice cetățean nemulțumit, care nu vrea să recunoască nici în fața evidenței eventuala greșeală, Livia Stanciu atacă instanța de judecată, de data asta constituțională, nu prin intermediul unor concluzii scrise, ci prin intermediul unei opinii separate, din postura de intimat-judecător.

Nu este prima dată când se constată faptul că o persoană nu poate fi judecătorul propriei cauze. Recent, avocata Elenina Nicuț a dat în judecată CCR, pentru anularea hotărârii de a nu se mai publica opiniile separate la deciziile Curții. CCR a încercat să ridice o excepție de neconstituționalitate, iar Curtea de Apel București a respins cererea tocmai în virtutea principiului „Nemo debet esse iudex in causa sua”. Astfel, după ce Curte Constituțională a încercat ea însăși să încalce acest principiu, motivarea deciziei pe conflictul ÎCCJ-Parlament arată că judecătorii constituționali și-au însușit lecția servită de CAB.

ACTIVEAZĂ NOTIFICĂRILE

Smart Start USA

CITESTE SI

EXQUIS.RO

REVISTABLOGURILOR.RO

Fii la curent cu cele mai noi stiri.

Urmărește stiripesurse.ro pe Facebook

×
NEWSLETTER

Nu uitaţi să daţi "Like". În felul acesta nu veţi rata cele mai importante ştiri.