În această criză provocată de coronavirus, o situație aparte este cea a cadrelor medicale. Demisiile în bloc ale medicilor au revoltat o bună parte a populației. Atât în cazul medicilor, cât și în cazul revoltaților este vorba despre instinctul de supraviețuire.
Citește și: Viorica Dăncilă, apel către ministrul Educației: Nu se mai poate întârzia în inerție și apatie!
Medicii demisionari sunt blamați de societate, dar societatea îl vede pe omul în halat alb doar ca medic, nu ca un om, părinte, soț sau partener de viață. Am vorbit cu mulți medici în aceste zile și am încercat să văd ce stă în spatele acestor ”dezertări”, cum au fost catalogate de unii.
Un exemplu m-a făcut să-mi schimb un pic opinia despre ”dezertori”. Un medic, o femeie, mamă singură cu un copil, care are și probleme de sănătate, cea mai gravă fiind astmul. Are în responsabilitate un minor, pe care nu are cu cine să-l lase, în timp ea este la spital salvându-i pe alții.
În deja bine cunoscuta penurie de materiale sanitare de protecție pentru cadrele medicale, această doctoriță pleacă în fiecare zi de acasă cu gândul că va lua coronavirusul, va reveni acasă și își va infecta copilul. Cu problemele lui de sănătate, situația s-ar fi complicat extrem de rapid. Care a fost alegerea? A demisionat de la spital, a fugit cât mai repede și s-a izolat cu al său copil în casă. Puteți să-i reproșați unei mame că a demisionat din spital, în condițiile astea?
Mai ofer un exemplu: nici înainte de coronavirus nu era un mediu de lucru optim în multe dintre spitale, dar acum este cu adevărat iadul pe pământ. Un doctor, de la un mare spital din Capitală, știe că intră în gardă la ora 20.00. Până atunci stă acasă, mai vorbește cu colegii de la spital, află veștile groaznice pe bandă rulantă. Se uită la televizor și vede oficialitățile cum explică că au de toate în spital. Medicul știe că se va duce la spital și va sta 12 ore cu aceeași mască și cu un halat, încercând să trateze oameni despre care știe 100% că au coronavirus.
Cum să-i spui omului respectiv să nu-i fie frică? Și dacă medicul respectiv mai are și diabet? Se mai poate duce el, cu mâinile goale, să stea față în față cu un om bolnav de coronavirus știind că nu se pune problema dacă se va infecta ci doar când se va infecta?
Medicul acesta are acasă doi copii, o soție, o mamă cu alte probleme de sănătate. Cum se mai duce el acasă? Să presupunem că nu se mai duce acasă, dar cine suntem noi să privăm un părinte de dorința de a sta cu propria familie?
Și, era să uit: medicul acela vede la televizor cum pentru unii oameni este prea greu și să stea în case, vede cum vin valuri de români din zonele roșii și se plimbă bine merci pe străzi, iar la final vede și oficialii care îi spun că are de toate în spitale. Este ora 18.00, iar medicul se îmbracă, își trage 2 palme în oglindă și pleacă spre spitalul unde va sta 48 de ore cu masca și cu halatul, cu bolnavul de coronavirus în față și cu teama că autoritățile care au de toate nici măcar nu-l vor testa.
Nu vreau musai să îi apăr pe medici, doar că înainte de a arunca cu piatra ar trebui să privind un pic și dincolo de halatul alb. Știu și argumentul financiar, dar instinctul de supraviețuire sau instinctul matern sunt mai puternice decât banii sau jurământul depus.
Comentează