Premium
Institutul Cervantes din Bucureşti va prezenta, în martie, online, o serie de filme excepţionale ale regretatului regizor spaniol Carlos Saura, omagiu prilejuit de decernarea, în acest an, a premiului Goya onorific. Toate titlurile vor fi disponibile pe canalul Vimeo al Institutului timp de 48 de ore, începând cu ora 21.00 (ora României).
Seria a debutat vineri, cu "La caza/ Vânătoarea" (1965), film câştigător al Ursului de Argint pentru cel mai bun regizor la Festivalul de Film de la Berlin din acel an. În ciuda unor probleme majore cu cenzura care domina Spania acelei vremi, filmul reuşeşte să prezinte învingătorii şi învinşii Războiului Civil spaniol într-o interesantă desconstruire a patriarhatului franchist care, chiar şi astăzi, ne surprinde prin încărcătura imaginilor sale.
Proiectul va continua, pe 10 martie, cu "Bodas de sangre/ Nunta însângerată" (1981), film cu care (alături de Carmen şi El amor brujo) Carlos Saura începe o trilogie care va redefini tradiţia dramatică a culturii spaniole. Propunerea cinematografică a lui Saura reuneşte şi doi artişti remarcabili ai dansului spaniol: Antonio Gades şi Cristina Hoyos.
Filmul programat pentru data de 17 martie este Goya en "Burdeos/ Goya la Bordeaux" (1999), care reface biografia lui Francisco de Goya. Saura s-a folosit de rădăcinile interpretative ale lui Paco Rabal pentru a aborda ultimele vremuri ale pictorului, exilat şi lipsit de auz, folosind opera acestuia pentru a ilustra propriul său mod de a înţelege trecutul unei ţări sfâşiate de război şi divizare politică
Ultimul film al seriei, difuzat pe 24 martie, este "Iberia" (2005), un documentar în care Saura continuă direcţia sa predilectă, cea care se foloseşte de flamenco-ul contemporan pentru a contribui la cinematografia muzicală spaniolă, însoţit de artişti incontestabili precum dansatorii Sara Baras, Antonio Canales, José Antonio Ruiz, Aída Gómez şi Patrick de Bana, muzicienii Manolo Sanlúcar, Gerardo Núñez şi Jorge Pardo şi cantautorii Enrique Morente şi fiica sa Estrella.
Carlos Saura (1932-2023) a simţit încă de la o vârstă fragedă entuziasmul pentru artă care i-a caracterizat întreaga carieră. Îndrăgostit de muzică, de pictură şi, mai ales, de fotografie – pasiune pe care nu a abandonat-o niciodată –, a părăsit studiile de inginerie industrială pentru a se înscrie la Institutul de Investigaţii şi Experimente Cinematografice din Madrid, unde a absolvit ca regizor în 1957 cu filmul "Tarde de domingo" (Duminică după-amiază).
Un an mai târziu, documentarul său "Cuenca" (1958) a câştigat menţiunea specială a juriului la Festivalul de la San Sebastian şi, la scurt timp după aceea, primul său lungmetraj, "Los golfos" (1960), apreciat la nivel internaţional, culminând cu selecţia sa în cadrul Festivalului de la Cannes. Acolo l-a întâlnit pe Luis Buñuel, cu care a legat o mare prietenie care a dus şi la o serie de colaborări în filmele "Llanto por un bandido" (1964), în care mentorul Buñuel a făcut un rol secundar interesant.
Sub conducerea producătorului Elías Querejeta, cu care a lucrat mai bine de şaisprezece ani, a lansat La caza (1966), Peppermint Frappé (1967) – ambele câştigătoare ale Ursului de Argint pentru cel mai bun regizor la Festivalul de Film de la Berlin – şi alte titluri, precum El jardín de las delicias (1970), Ana y los lobos (1973), La prima Angélica (1974), Cría cuervos (1976), Elisa, vida mía (1977), Mamá cumple 100 años (1979) şi Deprisa, deprisa (1981), câştigător al Ursului de Aur la Festivalul de la Berlin. Prin toate aceste filme, Saura a portretizat într-un sens oniric, abstract şi foarte personal neajunsurile care au afectat Spania dictaturii lui Franco.
În 1981 a început o altă mare direcţie de creaţie a carierei sale, cea a cinematografiei muzicale, cu o trilogie formată din Bodas de sangre (1981), Carmen (1983) şi El amor brujo (1986), bazate pe operele lui Federico García Lorca, Georges Bizet sau pe baletul lui Manuel de Falla.
În 1990, a avut loc lansarea filmului "Ay, Carmela!", o adaptare a comediei dramatice de José Luis Sanchis Sinisterra, pentru care Saura a primit două premii Goya: pentru cel mai bun regizor şi cel mai bun scenariu adaptat, împreună cu Rafael Azcona. Filmul a obţinut în total treisprezece premii Goya, inclusiv cel pentru cea mai bună actriţă, care i-a revenit lui Carmen Maura.
De atunci, Saura a alternat filme muzicale cu rădăcini latine – "Sevillanas" (1992), "Flamenco" (1995), "Tango" (1998) şi "Salomé" (2002) – cu titluri precum "¡Dispara!" (1993), "Taxi" (1996), "Pajarico" (1997), "Goya en Burdeos" (1999) şi "El séptimo día" (2004), precum şi regia de operă şi teatru.
La vârsta de 90 de ani, forţa creatoare a lui Carlos Saura nu se stinsese încă. În 2022 a prezentat piesa "Lorca enamorado" (Lorca îndrăgostit), în care a reunit mai multe dintre pasiunile sale: muzica, fotografia, pictura, dansul şi filmul; iar în 2023 a adăugat la opera sa documentarul "Las paredes hablan" (Pereţii vorbesc), în care el însuşi vorbeşte, în calitate de narator şi interlocutor, despre valabilitatea expresiei plastice în spaţii naturale şi publice, de la picturile rupestre la arta urbană.
Această carieră - distinsă cu premii precum Premiul Naţional de Cinematografie (1980), Medalia de Aur a Academiei de Film (1992) şi Concha de Oro Honorífica la Festivalul de la San Sebastian (2007) – a fost celebrată în 2023 prin Premiul Goya de Onoare „pentru contribuţia sa creativă vastă şi extrem de personală la istoria cinematografiei spaniole de la sfârşitul anilor '50 până în prezent” şi pentru felul în care „a modelat istoria cinematografiei spaniole moderne”, după cum a declarat preşedintele Academiei Spaniole de Arte şi Ştiinţe Cinematografice, Fernando Méndez-Leite. Din păcate, Carlos Saura a murit cu o zi înainte de a primi această distincţie.
Cinematografia lui Saura este plină de imaginaţie şi de o curiozitate debordantă în fond, o oglindă a autorului însuşi. După cum spunea el însuşi într-un interviu din 2022: „Există o gravură a lui Goya în care apare un bătrân care zice: «Încă învăţ. Eu sunt acela»”.
