Premium
Medicul psihiatru Gabriel Diaconu susține că Alexei Navalnîi ar fi fost motivul pentru care Rusia a atacat Ucraina. Diaconu crede că Putin a fost exasperat de dezvăluirile privind palatul său luxos așa că a apelat la tehnica pietrii își tufiș, distrăgând atenția cu un război.
"Povestea ”palatului lui Putin” a adunat peste 100 de milioane de vizualizări pe YouTube. Lansată la scurt timp după arestarea lui Navalnîi, revenit la Moscova după ce-a fost tratat pentru daunele produse de Novichok, înregistrarea – ai spune – a creat frison și a generat o clară opoziție în bizara lume de palat a țarului de la Kremlin.
S-ar putea, în schimb, că a grăbit războiul de astăzi din Ucraina. Putin și-a dat seama că nu mai are timp, astfel că a făcut același lucru pe care-l face de obicei: le-a dat rușilor un război încât să le distragă atenția, curiozitatea, să le reactiveze reflexele de apărare, teroarea că de fapt sunt ei cei atacați, respectiv că Aparatul îi apără, dar Țarul îi protejează pe toți prin sacrificiul eroic al celor puțini. Și ce justificare mai bună decât ”denazificarea Ucrainei”, respectiv recuperarea teritoriilor istorice?
Zilele trecute consiliul municipal de la Kiev a anulat un decret vechi de 1000 de ani (!) prin care lua naștere orașul Moscova. Ar fi de râs dacă n-ar arăta cât de adânc merg rănile, dar și pasiunea acestor oameni pentru istoria lor glorioasă, încărcată cu simboluri și idealism dar goală de context, de miez, de umanitate. Aceste jocuri ale foametei n-au încetat niciodată în Rusia, unde generații întregi sunt luate ostatic maniilor și depresiilor unor nostalgici dinozauri de partid.
Cine-și imaginează că, transfigurat în detenție, Aleksei Navalnîi va ieșit ca un fel de Nelson Mandela se înșală amarnic. Sau că ar putea să parcurgă, la rândul lui, alegoria christică a Salvatorului care, odată renăscut, să prozeliteze o religie de la Urali la Vladivostok. Click-urile digitale nu vorbesc despre dorința acțională a oamenilor. Cel mult despre himerele, eresurile și fanteziile lor.
Pe aceeași configurație stelară se înscrie, treptat, și Volodimir Zelenski. ”Am nevoie de muniție, nu de o soluție de transport” (I need ammo, not a ride) a devenit, acum trei luni, sloganul sub care Ucraina s-a raliat în spatele ideii romantice de luptă, luptă pe care soldații o duc și trei luni mai târziu, într-un război care-a reușit – deocamdată – o singură dar crucială victorie.
Putin e terminat. Și-a consumat ultima salvă de politețe, ultimul fum de modernitate. Niciodată nu va mai frecventa vreo cancelarie a lumii, orice iese din gura lui, de-acum până în vecii vecilor, va sta sub semnul carnagiului și-al feudalismului de carton practicat la Curte.
Imaginea lui e ținută vie, cu dificultate, respectiv cu pompa caricaturală a comunicatorilor de la Kremlin, încât să ofere – rușilor în primul rând – aparența unui lider viu care continuă să le ghideze viețile.
Dar minima prosperitate a Rusiei oligarhice depinde de două lucruri, pentru că al treilea se epuizează la foc rapid: putere economică din vânzarea de resurse minerale, putere politică prin teroare și opresiune, respectiv putere de influență prin forță militară și ”haloul de foc” proiectat asupra vecinilor.
Punctul slab, gâtuitura sistemului e dată de existența lui Putin, și cultul personalității dimprejurul lui. Slăbiciunea inerentă a feudalismului e tocmai singularitatea lui. În Stăpânul inelelor (filmul, nu cartea), Gandalf îi spune lui Saruman, privitor la doctrina răului, că ”există un singur Stăpân al inelului, și lui nu-i place să împartă puterea”.
E greu de imaginat o Rusie proaspăt eliberată din vraja dictatorului de la Kremlin. O Rusie lăsată la îndemâna facțiunilor concurente, deocamdată, pentru grațiile liderului. O Rusie dezbinată, frământată, tensionată de un sfert de secol de revenirea la regulile primitive ale vasalității ipocrite și traficului de influență între gubernii.
N-ar fi decât, judecă unii analiști, o construcție și mai radicalizată, mai sfărâmicioasă, mai puțin previzibilă.
Una e să câștige Ucraina războiul, alta e să re-modelezi o țară al cărei fundament politic a fost fărâmițat zeci de ani după prăbușirea URSS.
Lucrurile sunt imposibil de rezolvat. Mai mult, lucrurile sunt imposibil de rezolvat pe-un model democratic, cu alegeri libere, cu expresia voinței hotărâte a oamenilor. Au mai trecut prin asta, după Elțîn. Așa a apărut Putin. Deîndată ce Putin dispare, va apărea un Navalnîi, sau un Putin 2.0, o perioadă mai pașnic dar cu aceleași porniri?
Rusia nu va cădea, Rusia nu se va schimba printr-o revoluție internă, a oamenilor de rând. Rusia ar putea decide, printr-o concordie a elitelor (sic!) că devine în beneficiul lor să pacifice în primul propria țară, respectiv să revină în albia firească, pe-o traiectorie compatibilă cu secolul XXI.
Până atunci, și să vrea o schimbare de parcurs și Putin este evident neputincios. S-a împins singur într-un scenariu fără oprire, fără victorie și fără triumf. O sinucidere rituală, paradoxal însăilată și în gena celorlalți actori ai clipelor. Și Navalnîi speră că moartea glorioasă l-ar putea transforma într-un motor de germinație. Pentru că viu nu prea mai folosește nimănui. Treptat, și Zelenski realizează că îi trebuie o formă diamantină a dezastrului, o coroană de spini și-un drum al crucii încât să obțină cheia destinului pentru Ucraina.
Singurii care n-au înțeles nimic sunt occidentalii. Pentru că Statele Unite, oricâtă experiență ar avea cu regimurile dictatoriale și propria rețetă subversivă, exersată în anii grei de Război Rece, n-au niciun interes ca Europa să fie unită, sau puternică. Astfel încât – la fel cum Estul sângerează și turlele colorate ale Kremlinului se clatină, la fel și Vestul se încovoaie, crampe și balonare, căutându-și vocea și calea, viziunea, orizontul de așteptare. Liderii sunt slabi, piperniciți, politicile lor nu decolează de la pământ. E probabil cea mai proastă dintre configurații.
Orice concesie făcută Rusiei l-ar reînvia pe Putin, spălat de moarte pe mâini cu dantelă franțuzească. Lipsa sprijinului viguros pentru Ucraina duce spre același deznodământ. Pe de altă parte militarizarea Ucrainei nu-i văzută cu ochi buni de Europa, atâta vreme cât Zelenski e marele beneficiar politic al investiției. Odată – ipotetic – Ucraina câștigătoare, întrebarea e ce va face Zelenski cu toate armele, în parcursul lui european? Foc de tabără? E vremea nebunilor, și-a realității că oriunde și încotro o va lua timpul, vom pierde. Dar cine va scrie povestea s-ar putea să aibă multe vizualizări pe rețelele de socializare:, scrie Diaconu pe Facebook.
