Premium
Istoricul Marius Oprea susține că declarațiile cercetătorilor CNSAS, Mihai Demetriade și Mădălin Hodor, referitoare la "Experimentul Pitești", sunt de fapt pasaje din actul de acuzare întocmit de Securitate împotriva ”reeducatorilor”, acuzându-i pe cei doi de lipsă de informare în domeniu, informează mediafax.ro.
"Fondul recentului scandal iscat de afirmațiile controversate a doi cercetători ai CNSAS, Mihai Demetriade (autor al studiului „Istoricul Serviciului de Contrainformații Penitenciare 1949-1967”, în: Caietele CNSAS. Revistă semestrială editată de Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii, anul VIII, nr. 2 (16)/2015, Editura CNSAS, Bucureşti, 2017, pp. 7-180) susţinut de Mădălin Hodor, potrivit cărora la Pitești legionarii n-au făcut altceva decît să se masacreze unii pe alții, pentru un blid de arpacaș în plus și că acolo nu a fost de fapt vorba decît de o răfuială internă, cu mijloacele violente ”specific legionare”, este ”corectitudinea politică”, în virtutea căreia cei doi își proclamă opiniile.
La noi, aceasta este reprezentată de Legea 217/2015 (zisă şi Legea antilegionară), care condamnă toate formele de manifestare a antisemitismului și negaționismului.
Legionarii și simpatizanții lor, ca și exponenții regimului antonescian fac subiectul acestei legi. Prin aserțiunile lor, cei doi preiau absolut exact pasaje din actul de acuzare întocmit de Securitate împotriva ”reeducatorilor”.
Citește și: Renate Weber iese la rampă! ‘Este pompoasă şi nefericită’
Majoritatea lor au fost condamnați la moarte (cu excepția celor ce nu fuseseră legionari), într-un proces din 1954, care trebuia să arate cu degetul oriunde altundeva, decît înspre autorități, după ce știrea despre atrocitățile din Penitenciarul Pitești a fost făcută publică în Occident.
Stilul lui Hodor și Demetriade, de preluare ca atare a acuzațiilor tribunalelor millitare ale anilor ’50, care se bazau pe anchetele Securității, este și cel practicat de cei care aplică Legea 217/2015, care reiau și repun în practica publică acele acuzații, în baza cărora s-a solicitat deseori autorităților locale schimbarea numelor de străzi și școli sau demolări de statui ale unor personalități precum Vintilă Horia, Mircea Vulcănescu, Petre Țuțea și alții – socotiți legionari sau profasciști. Sau, în cazul lui Valeriu Gafencu, cel supranumit ”Sfântul închisorilor” de către Nicolae Steinhardt, retragerea titlului post-mortem de cetățean de onoare al orașului Tîrgu Ocna.
Citește și: Veste bună pentru Liviu Dragnea- Poate ieși din închisoare
Aceasta, istoria în stilul lui Hodor și Demetriade, este istoria ”corectă politic” și orice alt mod de a o scrie este susceptibil de a-ți atrage atributul de extremist sau pro-legionar, așa cum se vede în special din reacțiile primului dintre ei.
Eu cred că, de fapt, ”corectitudinea politică” este o judecată nepotrivită în cercetarea istorică – ea ne poate duce spre exagerări sau deformări ale trecutului, pentru a răspunde exigențelor prezentului. Este o altă formă de falsificare, decît a fost ideologizarea istoriei, practicată de comuniști sau de politizare a ei, des întâlnită în tranziție.
Citește și: Gabriela Firea atacă: Nu am întâlnire secrete în PSD
Mai ales cînd, de dragul acestei ”corectitudini”, dar și al notorietății, cei doi cercetători de la CNSAS, Hodor și Demetriade, își susțin afirmațiile care i-au scandalizat pe mulți, atît de pe fundamentul profesiei lor de istorici, cît și de ”specialiști” în domeniu.
În realitate, probabil că niciunul nu a parcurs în detaliu dosarele victimelor de la Pitești, nu a citit declarațiile lor despre cum decurgeau bătăile în celule și despre cum acestea erau tolerate și încurajate de administrația închisorii și de anumiți ofițeri ai Securității, care vizitau periodic Piteștiul – și care, dealtfel, au avut și ei de suportat de pe urma deconspirării acțiunii de ”reeducare”, fiind găsiți drept ”țapi ispăștori” din sistem, tocmai pentru a nu se ajunge la vîrfurile acestuia.
Modul simplist și reducționist în care Hodor și Demetriade prezintă reeducarea de la Pitești este rezultatul lipsei de informare, în primul rînd. Primul nu s-a ocupat niciodată de acest subiect și nu știu să fi deschis vreun ”dosar Pitești”. Cel de-al doilea a scris două studii despre reeducare, dar despre aceea de la Aiud – din etapa tîrzie, de la începutul anilor ’60, care a urmărit alt scop și s-a făcut cu totul alte mijloace.
În al doilea rînd, cei doi istorici de la CNSAS și-au asumat falsurile istorice care au fost proclamate prima oară în 1954 de Securitate, din dorința de epatare, de publicitate cu orice preț, printr-o nouă judecată publică la care ei supun trecutul (aici, mișcarea legionară), din prisma exigențelor etice ale prezentului. Acest din urmă punct l-au atins, cu succes. Dar cu prețul compromiterii atît al statutului lor profesional, cît și al instituției pe care o reprezintă, Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității. O studiere pe care aceștia o fac cu sîrg, însușindu-și însă aproape la perfecție punctul ei de vedere, ca și mijloacele ei de acțiune în plan public. Singura scuză care li se poate găsi este că (și spun asta din proprie experiență), să stai prea mult numai în arhivele Securității, te poate aduce, în lipsa discernământului și a experienței, să scrii fără să vrei istoria tocmai prin prisma interpretărilor și valorilor ei. Și chiar să gîndești ca ea.
Citește și: Renate Weber iese la rampă! ‘Este pompoasă şi nefericită’
Am constatat, de-a lungul timpului, mai multe asemenea derapaje. Ele vin și din faptul că este mult mai uşor să copiezi sau deformezi o opinie, decît să-ţi construieşti una după mintea şi puterile proprii. În acest sens, este deja constatat istoric faptul că înainte de 1989 regula generală se baza pe însuşirea adevărului proclamat de regimul comunist sau, în genere, măcar de acceptare tacită a lui. Suspiciunea şi frica au fost atent cultivate vreme de decenii, pentru a obţine asemenea roade și a împiedica orice opinie separată, ca minimă regulă a democrației. Și prin opinie, luăm în considerare orice suna altfel decît “linia oficială”, litera partidului şi cuvîntul Conducătorului. Cine îşi mai aduce aminte astăzi de etapele “făuririi societăţii socialiste multilateral dezvoltate”? Cine mai reţine măcar faptul că, la ultimul Congres al PCR din noiembrie 1989, se adoptase un proiect de dezvoltare a ţării, extrem de riguros planificată pînă în anul 2020? România, în urmă cu trei decenii, era ţara unui singur formator de opinie şi a unui întreg sistem, bazat pe anihilarea tutror opiniilor separate, fie ele manifestate chiar în cadrul restrîns şi benign al unei discuţii la bere. Astăzi, acest ”formator de opinie” îl reprezintă regula ”corectitudinii politice”.
Citește și: Veste bună pentru Liviu Dragnea- Poate ieși din închisoare
Acum, un alt detaliu care trebuie cunoscut și care reprezintă contextul derapajului celor doi istorici de la CNSAS. Toate directivele fostei Securităţi se preocupau intens de “influenţarea” mediilor sau a persoanelor potenţial ostile, prin dirijarea în preajma acestora a unor persoane “bine intenţionate”, oameni care ”știu ce spun”. Iar Securitatea se baza în 1989 pe circa 400.000 de astfel de “prieteni” informatori, dintre care 136.000 activi, la care se adăuga o cifră cel puţin egală de colaboratori ocazionali şi “persoane de sprijin” – cum ceva mai elegant erau numiţi în documente delatorii membri de partid. Altfel spus, o mică armată. O armată care de atunci a suferit direct, pînă în prezent, doar pierderi colaterale. Dar a trecut şi printr-un proces de recuperare a identităţii, însuşindu-şi, într-un proces psihologic relativ comun justificările specifice unei “inhibiţii de protecţie”. Aşa se face că activiştii scriu memorii despre anii glorioşi ai construirii socialismului, fără a scoate o vorbă despre crimele pe care le-au patronat; nimic despre raţionalizarea hranei, iar securiștii scriu mii de pagini de memorialistică, din care înțelegem că ei au apărat ”țara”, deși în nicio pagină din arhivele Securității nu întîlnim cuvîntul ”țară”, ci numai pe acela ”regim”.
Citește și: Gabriela Firea atacă: Nu am întâlnire secrete în PSD
Afirmațiile lui Demetriade și Hodor au, în fond, același conținut: regimul comunist nu are nicio vină. De vină au fost victimele. Ca și în cazul lui Gheorghe Ursu, unde, potrivit teoriei lui Hodor, nu securiștii care îl anchetau și au pus la cale asasinatul ar purta vina, ci procesul de ”reeducare” din celulă, răfuiala dintre deținutul de drept comun Marian Clită și intelectualul Gheorghe Ursu, ucis de primul, pentru cine știe ce motiv.
Exonerarea Securității, în cazul afirmațiilor celor doi, merge mînă în mînă cu afirmația atît de des întîlnită la foștii securişti, potrivit căreia ei și-au apărat ţara de ”legionari și spioni” şi nici un informator dovedit al Securităţii nu recunoaşte de bunăvoie, contrar evidenţelor, că ar fi făcut poliţie politică. O asemenea viziune este posibilă, în primul rînd, pentru că este greu să îmbraci cămăşile transpirate şi stropite cu parfumul de roze bulgăresc ale trecutului, atunci cînd prezentul îţi surîde prin fereastra ”corectitudinii politice”.
La graniţa dintre iresponsabilitate şi asumarea unei afirmații care falsifică trecutul s-a născut treptat acest tip uman nou, care, precum cei doi istorici, acţionează cinic şi conştient împotriva unor victime ale regimului comunist. Condamnîndu-le a doua oară. Acționînd ca deformatori de destine și istorie, din postura lor de formatori de opinie.
Prezentul le aparţine multora ca ei – fie că lucrează la stat, fie că sînt persoane private, comentatori pe Facebook, ONG-işti sau ziarişti, animați cu toții într-un corp solidar și (auto) prezentat drept progresist, condamnînd ”tradițile și mentalităție învechite”, precum familia sau Biserica. În acest caz, e vorba de istorie, unde vocea lor, iată, se face acum auzită. Încă nu este cea dominantă, dar va fi, atîta vreme cît culorile aspre ale trecutului se estompează – ca şi amintirea armatei vechilor sticle de lapte şi a sunetului lor aspru, zăngănind în zori, sub stele, în drumul spre Alimentară.
Citește și: Renate Weber iese la rampă! ‘Este pompoasă şi nefericită’
Și în sfîrşit, în urma unui nou proces de reeducare, ”corectitudinea politică” va fi gata să ia locul vetustei corectitudini istorice".
