DESCARCĂ APLICAȚIA: iTunes app Android app on Google Play Windows Phone Store
CELE MAI NOI ȘTIRI ȘI ALERTE BREAKING NEWS: ACTIVEAZĂ NOTIFICĂRILE

Istoricul Marius Oprea - Testamentul lui Bukovski: Un Nürnberg al comunismului, sau o nouă iluzie?

marius oprea

Am primit de la Stephane Courtois textul unui lung apel, pentru înființarea unui tribunal penal internațional pentru condamnarea comunismului, lansat la Madrid în 9 noiembrie, anunță MEDIAFAX.

El survine la două zile după ce, pe 7 noiembrie, alți doi prieteni italieni ai regretatului Vladimir Bukovski, profesorul Renato Cristin și dr. Dario Fertilio, cu sprijinul senatorilor Adolfo Urso, Lucio Malan şi Vito Comencini au prezentat un apel similar în Parlamentul italian.

Toate aceste inițiative au un numitor comun: solictarea înființării unei instanțe penale internaționale, care să așeze tratarea juridică și istorică a crimelor comunismului pe picior de egalitate cu Holocaustul. A fost, mărturisesc, credința lui Vladimir Bukovski dar și a mea că, deși așa ceva este pe deplin justificat istoric și moral, se dovedește însă o întreprindere foarte grea. Am afirmat, deseori, că Holocaustul și crimele comunismului sînt cele două fețe ale aceleiași monede, crima împotriva umanității și în conștiința acesteia, cît și penal ori istoric, ele trebuie să fie judecate la fel.

Citește și: Dan Barna ‘a luat foc’- Ne-au otrăvit trecutul, ne compromit prezentul și ne anulează viitorul .

Bukovski aștepta cea de-a 30-a aniversare a căderii Zidului Berlinului, ca o oportunitate pentru a redeschide cel puțin discuția asupra subiectului, Nu a mai apucat să o facă, dar bunii săi prieteni ai săi și ai mei, Courtois și Fertilio în primul rînd, au găsit de cuviință să-i pună în practică ceea ce, cu siguranță, dacă el ar fi apucat să o exprime, ar fi fost ultima sa dorință. La Madrid, Stephane Courtois a afirmat: ”vorbesc și în numele memoriei prietenului meu Vladimir Bukovski, marele disident sovietic decedat recent, care din 1992 la Moscova a încercat, fără succes, să organizeze procesul Partidului Comunist al Uniunii Sovietice. Sunt conștient că majoritatea comanditarilor principali și a călăilor crimelor comise din 1917 pînă în anii 1980 au dispărut și, prin urmare, nu mai pot fi urmăriți penal. Cu toate acestea, atât timp cât nu va fi înființată o instituție internațională după modelul Tribunalului de la Nürnberg și al muncii sale remarcabile de documentare și analiză, întreaga lume va purta povara complicitații sale la crimele regimurilor comuniste, fie prin tăcerea sau indiferența sa, fie chiar prin continuarea propagandei în favoarea acestei ideologii criminogene și a acestei utopii ucigașe. Negaționismul istoric legat de aceste crime și de memoricidul victimelor comunismului trebuie să înceteze. E timpul ca justiția să fie făcută tuturor acestor victime. Ea nu poate fi făcută decât de un tribunal internațional în care juriștii și istoricii vor putea asculta martorii, atât victime, cât și călăi, vor putea expune documentele de arhivă, stabili faptele și vor face judecata istoriei. E timpul ca, după condamnarea unanimă a totalitarismului hitlerist, totalitarismul comunist să fie la rândul său, supus judecății oamenilor”.

Ei bine, din nefericire, în ceea ce mă privește sînt sceptic că așa ceva se va petrece prea curînd. Sau vreodată. Deși dezvoltarea şi susţinerea unei culturi anti-totalitare cuprinzătoare și orientată spre viitor este dorința explicită pe toate palierele politice actuale, în multe părți ale acesteia entuziasmul scade sau dispare atunci cînd vine vorba despre comunism. Motivele țin de o opoziție ideologică, în cazul cercurilor neo-liberale de orientare neomarxistă europene (reprezentate politic la noi de către alianța USR-PLUS), dar și de o ostilitate abia reținută, în cazul cercurilor conservatoare ale studierii Holocaustului, care văd în condamnarea comunismului, în mod fals, o ”concurențialitate” și un atentat la unicitatea acestuia. Procesele de la Nürnberg au avut loc din 1945, de la finalul războiului și până în 1946, ducînd la judecarea şi condamnarea crimelor naţional-socialismului şi a liderilor săi. Holocaustul pe care aceștia l-au provocat a fost însă conștientizat abia la trei-patru generații de la comiterea crimelor nazismului. După 30 de ani. În cazul comunismului, se vorbește într-un oarecare consens de un ”proces” abia la trei decenii după prăbușirea lui. Ar mai dura alte trei decenii, pînă cînd crimele comunismului să fie sedimentate în conștiința umanității drept un atentat fundamental la viață, libertate și conștiință.

De ce această întîrziere? De ce se așterne uitarea peste un flagel care a măcinat milioane de oameni? ”Nu voi vorbi aici ca jurist, nici ca procuror, nici ca judecător sau nici măcar ca simplu cetățean european. Vorbesc ca un istoric care de 45 de ani explorează toate ungherele lumii comuniste. Și din acest motiv, în numele memoriei a zeci de milioane de victime nevinovate, de vieți sfărâmate, cer crearea unui tribunal, un Nürnberg al comunismului. Discuțiile au fost multe și, îndeobște, lipsite de rezultate palpabile”, a spus Stephane Courtois acum o săptămînă la Madrid. Am purtat la rîndul meu, numeroase asemenea discuții. Cea mai importantă a fost în 13 martie 2009, în cadrul Parlamentului European, la discuțiile premergătoare și la elaborarea textului Rezoluției din 2 aprilie 2009 asupra conştiinţei europene şi a totalitarismului. M-am situat atunci, ca reprezentant al guvernului României, de partea țărilor baltice, fiind în deplin acord cu Vitautas Landsbergis și cu reprezentatul Estoniei (vezi foto), în a puncta un fapt pe care îl consider esențial. Anume că memoria se naște în urma unui act de justiție. Dar noi nu am avut cîștig de cauză. Partea care privea constituirea unui Tribunal penal internațional pentru crimele comunismului a fost respinsă de Parlament și rezoluția a rămas, la rîndul ei, cu caracter de recomandare, ducînd doar la crearea Platformei Memoriei şi Conştiinţei Europene, la 14 octombrie 2011. La semnarea acesteia a participat, printr-un trimis de ”rangul doi” și un delegat al Insitutului de Investigare a Crimelor Comunismului, instituție a guvernului român care fusese de fapt între inițiatori. Platforma a rămas, mai mult sau mai puțin, un for de discuții.

Simultam, și România se ”aliniase” orientării generale europene: nu numai eu am fost înlăturat de la conducerea Insitututului de Investigare a Crimelor Comunismului în februarie 2010, dar imediat după aceea a fost eliminată, prin hotărîre de guvern, abilitatea sa de a face sesizări penale cu privire la crimele comunismului, cît și de a identifica, prin săpături arheologice victimele – ceea ce am continuat să fac, pentru doi ani, ca persoană privată. Am fost susținut atunci pentru a rămîne în fruntea Insitutului atît de Bukovski și Courtois, cît și de Herta Muller. Dar fără rezultat. La noi, ”condamnarea comunismului” se aliniase ”trend”-ului european: devenise o formalitate declarativă. O discuție pe ”formumuri” și pe grupuri interesate.

Citește și: Florin Iordache: Nu ne este rușine cu Viorica Dăncilă! O să vedeți în turul doi ce figură frumoasă va face

Tocmai de aceea, în cunoștință de cauză, Stephane Courtoris afirma, în urmă cu o săptămînă la Madrid, că ”în România, Bulgaria, Albania, Moldova și în special în Rusia, Belarus și Ucraina post-comuniste (…) procesele împotriva comanditarilor asasinatelor politice individuale sau în masă și împotriva călăilor executanți s-au numărat pe degetele câtorva mâini, din cauza menținerii unei mari părți a nomenclaturii comuniste care, la căderea regimului a acaparat abil, sectoare întregi ale economiei și mass-media, continuând să controleze justiția, poliția, armata și serviciile secrete”. La noi, cel mai recent ”studiu de caz” în materie îl constituie achitarea celor doi ofițeri de securitate Hodiș și Pîrvulescu, asasinii inginerului lui Gheorghe Ursu în 1985, care după 1989 au făcut o frumoasă carieră în Serviciul Român de Informații.

Există motive mult mai profunde în legătură cu această complicitate a tăcerii, atunci cînd vine vorba de măsuri concrete de condamnare nu a comunismului, cît a comuniștilor – de individualizare a vinovăției și pedepsire a ei. Le-am înțeles acum din nou, reascultînd casetele înregistrate la sfîrșitul lunii mai a anului 2004, cînd stăteam cu Vladimir Bukovski în grădina casei sale de la Cambridge: ”Vladimir, stăm de două zile de vorbă şi încercăm acum să sintetizăm discuţiile noastre. Am ajuns la concluzia, fiecare bazîndu-se pe propriile observaţii, că deşi România a intrat în NATO, deşi fosta URSS a dispărut de treisprezece ani, totuşi pare că Războiul Rece nu a dispărut, ci doar şi-a restrîns aria. Acum se poartă în interiorul graniţelor, pentru conservarea fostelor elite sovieto-comuniste”.

Vladmir a încuviințat, adăugînd: ”Conducerea post-comunistă, care trebuia să elimine comunismul nu a făcut-o, cu excepţia Republicii Cehe, care a avut o perioadă mai luminoasă, datorată lui Havel şi apropiaţilor săi, cu un trecut clar anticomunist. Dar în celelalte ţări ale fostului bloc sovietic, după prăbuşirea acestuia, autorităţile nici măcar nu au încercat să elimine comunismul. De ce? Din două motive. În primul rînd, liderii guvernelor post-comuniste erau în marea lor majoritate mai degrabă o facţiune a fostei elite. Nu erau noi, necompromişi, erau pur şi simplu o facţiune a fostei elite. Iar ei se simţeau mai aproape de trecut decît de viitor şi nu au dorit o schimbare radicală. Le era teamă că o astfel de schimbare i-ar fi eliminat şi pe ei. Am înţeles asta cînd încercam să-l conving pe Elţîn şi conducerea sa, după puciul comunist şi prăbuşirea URSS-ului, să facem un fel de proces Nürenberg la Moscova. Am ajuns la Moscova în august 1991, imediat după lovitura de stat comunistă şi m-am dus direct la ei, pentru că îi cunoşteam şi ştiam că au tot felul de legături secrete. Am fost direct la Kremlin şi le-am zis: Trebuie să terminaţi ce aţi început. Trebuie să facem un proces şi să fie un proces ca la Nurenberg, pentru că numai aşa putem să-i terminăm, altfel vor ieşi iar la suprafaţă. Şi am convins pe toată lumea, mai puţin pe Elţîn, care era ferm împotrivă şi am înţeles mai tîrziu şi de ce. El realizase într-un mod inteligent că un astfel de proces l-ar înlătura, în cele din urmă, de la putere pe el şi pe cei asemeni lui, mult prea murdari, prea compromişi. Acesta e primul motiv.

Al doilea motiv pentru care nu au făcut procesul comunismului e şi mai interesant. Din cauza presiunilor din Occident. Occidentul îi presa să nu deschidă arhivele. Şi ştiu asta, pentru că lucram la Arhivele fostului Comitet Central al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice în acea vreme. În fiecare zi primeam mesaje de la Washington, Bonn, Londra, prin care ne spuneau, voalat sau chiar făţiş, să nu deschidem arhivele. De ce? Pentru că oameni politici occidentali fuseseră implicaţi în tot felul de lucruri în timpul comunismului. Existau atîtea colaborări în spatele scenei, încît dacă am fi deschis porţile arhivelor sovietice, s-ar fi schimbat întreg climatul politic în Europa.”

Cu alte cuvinte, părinții politici ai europarlamentarilor de astăzi au blocat orice proces al comunismului, vreme de trei decenii de la căderea acestuia. Iar ”copiii” lor au toate motivele să procedeze la fel. Pentru a nu ”întina valorile” unui comunism care a fost ”neînțeles și prost aplicat”. Iar zecile de milioane de victime ale totalitarismului comunist trebuie să rămînă, pentru vecie, victiele colaterale ale unui accident istoric.

ACTIVEAZĂ NOTIFICĂRILE

Fii la curent cu cele mai noi stiri.

Urmărește stiripesurse.ro pe Facebook

×
NEWSLETTER

Nu uitaţi să daţi "Like". În felul acesta nu veţi rata cele mai importante ştiri.