Premium
Mamă şi româncă. Mai mult decât de ajuns!
M-a ajutat Cerul şi m-am mişcat ceva prin lume. Am călătorit, am privit, am admirat, dar am şi studiat.
Şi, acum, de un singur lucru sunt foarte sigur. Nicăieri, dar nicăieri pe unde am pus piciorul n-am văzut vreo femeie să îşi iubească copiii în felul în care o face o româncă.
În Occident, copiii sunt un fel de parteneri de casă ai părinţilor, şi, de pe la 16 ani, sunt consideraţi adulţi şi lăsaţi în plata lor. Sunt iubiţi de la distanţă, ajutaţi cât mai rar, sunt indemnaţi să-şi facă viaţa lor. Nu ştiu precis, dar e un fel de egoism amestecat cu prea puţină grijă. Îi cresc, le implementează nişte valori, îi învaţă să lupte şi cu dinţii şi gata. Aia e tot, responsabilitatea parentală se diluează până când rămâne prea puţin sânge în apa ce le curge prin vine. Devin, cum să zic?, neamuri. Familia se reduce la celula el şi ea, în cazul părinţilor, iar copiii îşi caută o cale de a-şi croi o viaţă. Bătrânii stau în Munchen, feciorul explorează spiritualitatea indiană în Goa. Nu se văd cu anii...
Aşa ceva, la românce este de neconceput. Iubirea unei mame românce conţine o latură pe care alte neamuri n-o mai au. Latura care include sacrificiul de sine. Orice româncă şi-ar da viaţa pentru pruncii ei, dacă, după ce a luptat ca o leoaică, nu mai are altă alternativă.
Iubirea mamei românce include jertfa de sine.
Un sentiment care nu se discută, nu e ceva de negociat, este ceva dat, ca o piatră de temelie. Pentru mama româncă iubirea şi jertfa de sine se intrepătrund, nu există una fără cealaltă.
Asta le face pe românce cele mai straşnice mame din lume.
Şi tot de asta, pentru români, mamele sunt sfinte.
Mulţi prunci văd jertfa mamei zi de zi, pentru alţii n-a fost nevoie de jertfe, dar toţi pruncii simt de ce este în stare mama care i-a adus pe lume şi care i-a modelat sufletul lui cel românesc.
Mâine e opt martie, în lume e Ziua Femeii.
Pentru mine, e Ziua Mamei, Primăvara Mamei, Sărbătoarea Mamei, zi marcată cu o mare cruce roşie în calendarul sfinţilor sufletului meu.
Mama mi-a fost pernă şi plapumă, casă şi foc, m-a alăptat şi a suferit lângă bolile mele, m-a mângâiat şi mi-a alinat dureri ce păreau că nu vor trece vreodată. Mi-a fost doctor şi vraci, m-a tras, apoi m-a împins ca să fiu un om. Nu mă voia un bărbat, ci numai un om, cu calităţile unui om. De la ea am invăţat mila şi lupta până la capăt, bunătatea şi dreptatea bine împărţite. M-a descântat şi mi-a făcut de deochi, mi-a pus mămăliga fierbinte în farfurie, mi-a decojit primul măr şi m-a ascuns după fusta ei modestă în vremuri de furtună, când tunetul rupe vânturile văzduhurilor. Mama mi-a arătat primul pui de găină şi cum se mănâncă la mese boiereşti. Ea mi-a spus de ce e bună cartea şi de ce să-i iubesc pe moşii mei, din care astăzi e făcută glia Ţării mele. Mama mi-a fost şi leagăn şi pat şi pisica torcând de pe sobă şi mirosul de pâine la ţest şi bamele din oală şi cămăşile cârpite şi scovergile cu zahăr şi bâlciurile rare şi fetiţele din colbul drumului, şi vara, şi omătul iernii, şi jalea şi dorul şi sudoarea şi Făt Frumos cu Cosânzeana şi cei şapte pitici şi măcenicii cei dulci şi lacrimile cele amare şi juliturile şi corcoduşele şi albinele şi şoarecii şi compotul şi lâna.
Şi jertfa mamei mele e mama.
Mama e o lume. Mama a fost o lume. Mama va fi o lume.
Dacă aş fi poet, aş scrie o odă, pictor dacă aş fi, aş picta o icoană, sculptor fiind aş sculpta ceva nemaivăzut.
Pentru că sunt doar un om, aprind câte o lumânare din vreme-n vreme. Pentru păcatele mele, să ma mai ierte şi acum, dacă i-am greşit cândva. Sfânta mea mamă.
Mâine, în România, e Ziua Mamei. Fiţi buni şi cinstiţi-vă, fiecare, sfânta voastră mamă. Aşa facem de veacuri, aşa să facem şi în celelalte veacuri. Ca noi. Româneşte.
Ninel PEIA
