Premium
În 1947 Winston Churchill, la acea dată a fost premier al Marii Britanii, rostea celebrele cuvinte:
Multe forme de guvernare au fost și vor fi încercate în această lume a păcatului și durerii. Nimeni nu pretinde că democrația este perfectă sau atot-știutoare. Într-adevăr, s-a spus că democrația este cea mai rea formă de guvernare, cu excepția tuturor celorlalte forme care au fost încercate. Evident, Churchill opune aici democrația britanică dictaturii celui de al Treilea Reich. Dar nu reproșează lui Hitler falsificarea alegerilor sau lipsa de referendumuri sau în general lipsa de reprezentare a poporului german. Democrația la care face referință Churchill în 1947 este deja o democrație liberală. O democrație în care drepturile și libertățile individului sunt protejate chiar și atunci când majoritatea ar prefera sa le încalce.
Parafrazându-l pe Churchill putem spune că liberalismul este cea mai proastă forma de guvernare cu excepția tuturor celorlalte.
Când zic liberalism nu mă gândesc la o doctrină de partid. Într-adevăr, partidele liberale în toată Europa sunt profunde minoritare tocmai pentru că sunt victimă a propriului succes. Valorile liberale au infuzat cel puțin după război atât stânga modernă cât și dreapta modernă.
Atunci când stânga se definește ca social democrație ea nu transmite doar că a abandonat visul cuceririi puterii cu arma în mână ci și că înțelege să respecte anumite drepturi al cetățeanului chiar atunci când i se pare că aceste drepturi contravin intereselor proletariatului. La rândul său conservatorismul modern abandonat nu numai legitimarea puterii prin drept divin ci și ideea de a judeca întotdeauna omul după standardele comunității.
Ascensiunea liberalismului ac fost relativ indiferentă la culoarea politică a conducerii de stat. Faptul că o economie de piață este esențială pentru prosperitatea țării este acceptată astăzi în toată lumea din comunistă, din China până în libertarienele State Unite ale Americii. Este drept că unele dintre aceste state pot alege să rețină secțiuni mai mari din profitul companiilor pentru binele public. Dar, în general și cu respectarea legii, companiile sunt lăsate să decidă ceea ce cred e le că este mai bine.
De asemenea, individul este lăsat în măsură din ce în ce mai mare să decidă ce este bine pentru el însuși și pentru familia sa. Divorțul, recăsătorirea, homosexualitatea devin acceptate din punct de vedere legal și se supun idei de nediscriminare. Nu numai că statul nu poate să interzică practicile individuale care nu dăunează societății dar nici măcar nu mai poate să le descurajeze atunci când contravin valorilor majorității sau ale partidului aflat la putere.
Liberalizarea se vede nu doar în legi ci și în moravuri. Pe vremea părinților noștri fata se căsătorea de tânără, imediat după terminarea facultății, și foarte posibil, trebuia să îi dovedească mamei soacre și întregului sat ca a fost virgină prezentând în acest sens urme de sânge pe cearceaf. Deja fetele începeau să aleagă să se căsătorească mai târziu iar urmele de pe cearceaf puteau fi falsificate cu sânge de porumbel. Dar astăzi, cuplurile stabile pot alege dacă să se căsătorească sau nu după pofta inimii. Adeseori abia nașterea unui copil este cea care creează percepția nevoii de a forma o familie oficială.
Problema este că, între liberalizarea statului și liberalizarea societății, poate să existe o întârziere semnificativă. Altfel spus, cel puțin în unele cazuri, elitele politice sunt cele care decid liberalizarea urmând ca populația să își dea acceptul tacit întâi și să internalizeze noile valori abia mai târziu.
Agenții schimbării nu sunt întotdeauna parlamentele în mod direct ci adeseori poate fi vorba de tratate internaționale, amenințări cu sancțiuni, Curți Supreme de Justiție. La pachet cu acceptarea reformelor, elitele promit întotdeauna că va veni o viață mai bună. Populației i se spune că globalizarea la ucide locuri de muncă dar va crea altele noi mai bine plătite. Că interconectarea poate să ne expună la valori străine și greu de acceptat dar în schimb primim dreptul ca noi înșine, cu valorile noastre, să putem călători liber.
Acest mecanism de obținere a consensului a fost faultat de către criza economică globală.
Deja la începutul crizei populația avusese afectată de către inegalitatea crescândă în interiorul granițelor naționale datorată fie ascensiunii muncii ieftine și sau robotizate fi integrării rapide într-o lume capitalistă globală nemiloasă cu cei neperformanți.
Pe de altă parte, pe măsură ce comparăm liberalismul cu diversele soluției iliberale care ni se propun, calitățile acestuia de vin din ce în ce mai evidente.
Da, liberalismul nu a oferit tot ce a promis. Dar putem vedea cu ochiul liber cum mișcările iliberale și anti-globaliste nu oferă nimic sau aproape nimic din ce au promis.
În Grecia, Syriza nu a putut clarifica care este viziunea ei privind economia Greciei alta decât aceea de a primi în continuare bani de la Uniunea Europeană și Fondul Monetar Internațional. În Marea Britanie, susținătorii Brexitului nu pot să ne explice nici astăzi calea magică prin care separarea de piața Europei va aduce prosperitate în insulă. În Statele Unite ale Americii, Donald Trump probabil continuă să ofere susținătorilor săi un sentiment de ușurare, de catharsis, adus prin cuvintele sale dure și lipsiți de menajamente. De asemenea, el beneficiază de trendul deja existent de revigorare a economiei țării. Dar nu va aduce nici reapariția miraculoasă a slujbelor slab calificate dar bine plătite și nici respectul internațional pe care îl tot promite.
Vestea bună este că e iliberalismul funcționează ca un vaccin în societățile liberale. A fi liberal într-o democrație liberală stabilă și prosperă este aproape ceva lipsit de sens. Cum pot să propui liberalism când majoritatea reformelor liberale visate vreodată în istorie a fost deja realizate. Abia atunci când forțele iliberalismului se ridică la luptă își amintesc liberalii care până atunci se numeau conservatori și socialiști și centriști și ecologiști de lucrurile care îi unesc în dauna lucrurilor care îi despart.
