Premium
"O națiune intră în război cu armata pe care o are, nu cu cea pe care și-ar fi dorit să o aibă".
Opoziția Departamentului de Apărare al SUA față de schimbările eminamente necesare structurii forțelor, combinată cu subiectele Strategiei Naționale de Apărare, confirmă că Statele Unite nu sunt pregătite pentru un război eurasiatic iminent.
Pe măsură ce riscurile unui astfel de război cresc în următoarele luni, administrația președintelui Joe Biden ar trebui să reconsidere și să schimbe cursul pentru a recunoaște că nu trăim într-un deceniu decisiv așa cum îl înțelege Casa Albă, ci un deceniu decisiv pentru confruntarea militară, informează asiatimes.com.
Washingtonul se pregătește pentru disputele obișnuite ale bugetului de apărare din săptămânile următoare. Departamentul Apărării – într-adevăr, Kathleen Hicks, secretarul adjunct al apărării extrem de puternic și inteligent din punct de vedere politic – dorește să reducă numărul mai multor nave de război majore, inclusiv una pusă în funcțiune abia în 2020, la care Corpul de Marină al SUA (USMC) și Congresul s-au opus.
Între timp, Departamentul Apărării al lui Biden a publicat Strategia Națională de Apărare (NDS), aparent echivalentul militar al Strategiei de Securitate Națională.
Acestea trebuie luate în considerare pe rând. În mod obișnuit, luptele bugetare punctuale nu semnifică mari dispute politice. Acest caz este excepțional.
Congresul, alături de USMC, dorește să mențină în cadrul flotei mari nave de luptă de suprafață, precum crucișătoarele din clasa Ticonderoga, alături de două baze maritime expediționare, alte mici nave de luptă de suprafață și o serie de nave de război amfibii.
De asemenea, se urmărește să impună un număr mai mare de nave de război amfibii în flotă în orice moment, stabilind un minim de 31.
Argumentul Congresului provine din noul concept Force Design 2030 al USMC, care reprezintă cea mai coerentă, ambițioasă și bine gândită încercare a oricăruia dintre serviciile maritime de a elabora o strategie și o structură de forțe legitime de la începutul anilor 1980.
Aceasta nu înseamnă că FD2030 este perfect - din punct de vedere tehnic, navele de război amfibii ușoare pe care le preconizează sunt prea mici pentru a monta sisteme de apărare punctuală sau pentru a avea redundanțe robuste, dar prea mari și prea lente pentru a se sustrage focului inamic. Cu toate acestea, este un prim pas profund necesar pentru a reîmprospăta gândirea strategică americană împietrită și pentru a încuraja armata să fie pregătită să "aibă o riposta imediată", așa cum se laudă întotdeauna.
Pentagonul, prin intermediul Biroului de Management și Buget al Casei Albe, este revoltat. Marina americană a fost dată la o parte, în primul rând din cauza unei culturi instituționale slabe și a unui șef de serviciu și a unui secretar care, în ciuda meritelor lor evidente ca oameni și funcționari publici, nu sunt capabili să se impună nici împotriva birocrației departamentale, nici împotriva efectului mai mare de sufocare al unei administrații care vrea să reducă apărarea.
Argumentul transmis de Hicks este că marina trebuie să se modernizeze și, prin urmare, trebuie să reducă cât mai repede posibil numărul de nave pentru a elibera resurse pentru dezvoltare și extindere mai târziu.
Într-adevăr, navele pe care administrația încearcă să le impună marinei în viitor ar fi irelevante pentru un conflict chino-american în următorii câțiva ani. Și, după cum a remarcat secretarul de stat Antony Blinken într-un interviu de săptămâna trecută, un atac chinez împotriva Taiwanului are o „cronologie mult mai rapidă” decât se credea.
NDS a fost publicată alături de alte două documente, Missile Defense Review și Nuclear Posture Review (NPR).
NPR este mult mai relevantă pentru imaginea strategică a administrației Biden. Acesta afirmă în mod explicit că, având în vedere amenințările multiple ale marilor puteri cu care se confruntă țara, este foarte posibil ca SUA să fie nevoite să folosească arme nucleare pentru a descuraja un concurent eurasiatic să exploateze o contingență eurasiatică și să lanseze un război de cucerire.
Cu alte cuvinte, lupta nucleară de tip "brinksmanship" este din nou în discuție, chiar dacă SUA își restrânge opțiunile nucleare prin tăierea, în NPR, a unor noi rachete nucleare de croazieră.
Dar aceste probleme aparent spinoase ale strategiei de apărare și ale structurii forțelor dispar dacă se presupune, așa cum face administrația Biden, că un război major nu va avea loc decât peste 10 ani; că SUA au timp să se pregătească; că cel mai important pas pe care îl poate face țara este să își asigure reziliența, nu puterea militară.
Pericolul este că presupunerea administrației Biden este greșită. Prin reducerea discretă, dar substanțială, a puterii militare americane pe termen scurt și prin aluzia la investiții pe termen lung și la o politică de apărare "mai inteligentă", Casa Albă și Pentagonul pun SUA într-o situație strategică delicată. Pentru că, dacă marea confruntare eurasiatică începe în următorul deceniu, SUA ar putea fi nevoite să recurgă la inimaginabil, fie că este vorba de utilizarea nucleară ofensivă sau de capitulare.
Folosirea excesivă care creează un truism nu îi anulează adevărul: o națiune intră în război cu armata pe care o are, nu cu cea pe care și-ar fi dorit să o aibă.
