In al doilea rand - si mai ales - a existat in mitingul de duminica o prezumtie muta deopotriva falsa si ofensatoare: aceea ca Plesu, ca orice om de cultura, e "fragil" si "moale" in confruntarile publice. Ca da sa se smiorcaie usor, cam ca o profesoara indragostita de Minulescu, la orice vorba grea a directiunii. Ca are nevoie de-un cenaclu omagial de imbarbatare. Ori nu cred ca-i deloc asa: omul e viu, sanatos, combativ - nu da in fandacsie si-si pune vata-n urechi dupa doua-trei glumite gen "aragaz cu patru ochi". Pe urma, sa fim corecti: Plesu loveste uneori voiniceste, ba chiar cu sete, ba chiar din senin. Ca arma lui e ironia, ca poarta floreta in loc de ghioaga - e o problema de stil; insa loviturile trebuie sa doara la fel de tare. Si e chiar flatant, din nou, pentru cuvantul scris ca o rautate bine invelita a unui scriitor face cat trei emisiuni de mare audienta.
Mitingul de duminica, asadar, a redus un combatant puternic, solid, egal cu-adversarii, la dimensiunile nemeritate ale unui filosof anxios si melancolic. Este eroarea clasica a intelectualilor nostri: ideea ca "valorile" nu trebuie lasate sa se valideze in ring, la "bataie", in lumea reala, ci trebuie sa plece la drum cu un soi de handicap de buna crestere si lecturi potrivite. Daca societatea romaneasca era dispusa sa accepte aceasta logica, poate ca Nicolae Manolescu ar fi fost azi, sa zicem, liderul dreptei romanesti.
Liderul e - ce sa vezi - Traian Basescu.
Comentează