Premium
Brâncuşi nu e al nostru, cum a sunat sloganul unei campanii publicitare. Cum nu e a noastră firma Coca Cola, dacă am cumpărat o sticlă. Nici Eminescu nu e al nostru, dacă-i citim poeziile şi ne încântă. Nici Sadoveanu, Bacovia, Arghezi ori Enescu. Şi mai puneţi ce nume de scriitor, compozitor sau actor vreţi. Sunt ei, realizările propriilor minţi de excepţie, erupţii ale talentelor şi muncii lor, nu e ca pe tarlalele fostelor C.A.P.-uri, unde pământurile se spunea că-s ale tuturor. Operele sunt doar ale lor.
A admira nu e echivalent cu a a avea, cu a poseda. De aceea, consider ideea publicitară a campaniei cu Brâncuşi abuzivă, ineptă, un fel de tragere de brăcinar cu artistul sau o tutuire unde nu se cade, dacă nu ai obrazul ca pielea bocancilor. Achiziţionezi o sculptură, un produs artistic, dar nu artistul în integralitatea lui. Nu îi cumperi personalitatea.
Brâncuşi al nostru a avut ca fundament nevoia unora de legitimare, de parvenire, de depăşire a complexelor de inferioritate, care-i macină în interior, conştient ori ba. Încercând să tragă imaginea şi renumele unor artişti la nivelul lor, cei din acest soi au impresia că au şi ei acces la o bucată de nemurire. Mică, mare, acolo, să fie! Apoi, sună şi măgulitor la mase.
Cumpărând o operă brâncuşiană prin subscripţie publică şi cu bani de la guvern, pe ideea respectivă, nu mai trebuie să ne mire că preşedintele s-a simţit îndreptăţit să-şi aşeze cu seninătate curul pe unul dintre scaunele Mesei Tăcerii. Omul consideră că a dat milioane de dolari, prin guvernul său - cum îi place să zică, ca Brâncuşi să fie şi al lui. L-a plătit. Cu dosul pe scaunul de la Târgu Jiu, faţa locatarului de la Cotroceni emana satisfacţia proprietarului.
Politruci, nu vă mai căţăraţi pe umerii artiştilor!
