Probabil cea mai frumoasă minciună repetată iar și iar și iar, de jumătate de secol, este aceea cu ”oamenii noi în politică”. La fiecare ciclu electoral auzim aceleași vorbe. Să-i înlocuim pe ”foștii comuniști cu actualii capitaliști”, ”să dăm la o parte fosilele”, ”avem nevoie de figuri noi”, ”sânge proaspăt în partide”.
Realitatea are două fațete. E cea pe care o predicăm cu toții de ani buni: partidele sunt structuri închise, construite ca niște firme cu acționari, în care poți intra, la un moment dat, dar, dacă nu ai bani și relații, nu poți spera să fii mai mult decât lipitor de afișe. Așadar, uși încuiate pe dinafară și ascensorul mobilității ierarhice blocat între etaje. Cine e șef, moare șef, cine e slugă, slugă rămâne.
În mare parte, această imagine e adevărată. Selecția elitelor politice are mecanisme greoaie și nu întotdeauna cei mai buni avansează în funcții sau sunt primiți la masa cu bucate.
Mai e și cealaltă realitate, ”cea dinafară”, pe care avem obiceiul să o trecem sub tăcere.
Să presupunem că, de mâine, partidele își deschid ușile, ferestrele și orice alte intrări posibile în fortăreață. Cine dă năvală să ocupe scaunele pe care ”cei vechi” le eliberează? Cine sunt cei dispuși să candideze, să vină pe listele de consilieri locali, județeni? Cine sunt cei dispuși să intre în organizație și să muncească cot la cot cu ”seniorii” în tot ce înseamnă munca politică? Cine sunt cei pregătiți să-și sacrifice o parte din timp pentru ședințe, reuniuni, discuții cu cetățenii, campanii de persuasiune?
Crede cineva că sunt milioane de români care așteaptă la porțile ferecate ale partidelor să dea buluc, atunci când ele vor fi larg deschise?
Citiți mai departe pe PoliticScan.ro.
Comentează