Premium
Devenind principalul element al retoricii partizane, politica penală se articulează haotic și incoerent în spațiul românesc, devenind o sabie cu două tăișuri. Pe de o parte, subiectul este folosit pentru a propulsa candidați care pozează în postura de apărători ai luptei anticorupție, principala preocupare fiind aceea de a dirija această luptă înspre ceilalți. Atâta timp cât doar posibilii contracandidați sunt penali și au probleme cu legea, justiția trebuie să acționeze fără milă, dar în avantajul tău. Pentru că indiferent de criticile care îți sunt aduse, ai șanse mai mari să câștigi dacă te erijezi în singurul apărător al înfăptuirii justiției, fără a atrage atenția asupra cauzelor care au corupt clasa politică, respectiv asupra reformelor necesare pentru prevenirea și descurajarea acestui fenomen. Pe de altă parte, cei vizați de acțiunile justiției, în mod direct sau indirect, apelează la retorica populistă pentru a supraviețui pe scena politică. Brusc, își aduc aminte de condițiile precare din penitenciare și de problemele din justiție. Echilibristica în lupta împotriva justiției îi determină să inoveze politici penale în numele persoanelor private de libertate, dar care să îi ajute în primul rând pe cei vizați de acțiunea justiției. Relaxarea politicii penale devine un scut care îi apără de sentințele privative de libertate. În ultimii ani, cele două ipostaze au devenit extrem de vizibile în spațiul politic.
Aceste strategii de legitimare politică construite în raport cu “reformarea” politicii penale generează două consencințe majore: polarizarea societății, respectiv politici penale incoerente, lipsite de viziune. În timp ce divizarea societății devine vizibilă atât la urne, cât și în stradă, politica penală este adoptată și aplicată “fără cap și fără coadă”. În primul rând, lipsesc studiile și datele privind evoluția fenomenului infracționalității, iar legislația penală este amendată în funcție de emoția socială și nu în funcție de resursele alocate pentru susținerea politicilor penale. În al doilea rând, lipsește componenta de prevenție și de educare a societății pentru a înțelege, pe cât posibil, evoluția infracționalității. În al treilea rând, victima este abandonată și lipsită de apărare din partea societății și instituțiilor statului, fiind mai degrabă descurajată în încercarea de a-i demasca pe cei care au comis infracțiuni. În al patrulea rând, după anchete care se desfășoară greoi și după procese care par să dureze la nesfârșit, persoana condamnată își execută pedeapsa sau partea din pedeapsă, fără însă să devină subiectul central al strategiei de (re)integrare post-liberare. De cele mai multe ori, ajunge în situația de a supraviețui într-un mediu criminogen, fiind cu adevărat ajutată doar dacă personalul din cadrul penitenciarului este interesat de situația persoanei private de libertate. La nivel de politică penală, decidenții politici au înțeles că nu este rentabil să susțină cauza persoanelor private de libertate și nici ameliorarea condițiilor de detenție. Miza electorală trece pe plan secund doar dacă în joc este propria libertate.
După condamnarea lui Dragnea, amnistia și grațierea nu mai reprezintă subiecte de interes personal pentru principalii actori politici. Proiectul legislativ inițiat de Guvernul Grindeanu la finalul lui mai 2017 a fost respins de către plenul Camerei Deputaților cu 177 voturi “pentru”, un vot “împotrivă” și două abțineri. După ieșirea din scenă a lui Dragnea, deputații PSD și ALDE s-au delimitat de proiectul pe care-l susțineau (tacit) până în urmă cu câteva luni. Merită notat însă că proiectul legislativ a fost înregistrat în procedură de urgență la Camera Deputaților la 6 iunie 2017, însă a fost înscris pe ordinea de zi a plenului Camerei după doi ani, două luni și trei săptămâni...
Tragedia de la Caracal, la fel ca și tragedia de la Colectiv, oferă posibilitatea “revigorării” politice, fiind astfel exploatată, în mod cinic și populist. Propunerile de înăsprire a legislației penale vizează strict interesul electoral al celor care nu ratează ocazia de a poza în salvatori de ocazie. Aceste propuneri nu își găsesc însă fundamentare în studiile de specialitate și sunt decuplate de realitatea din mediul carceral. Decizia politică afectează însă abordarea pragmatică care pornește de la premisa că orice infractor (fie că este un monstru sau un om care a greșit) va fi liberat după executarea pedepsei sau a unei părți din aceasta (cu excepția situației în care intervine decesul acesteia pe durata încarcerării). Cetățenii vor însă spectacol, ochi pentru ochi și dinte pentru dinte, pentru că nu le-a mai rămas o altă opțiune. Înfăptuirea dreptății și perspectiva restitutio in integrum au devenit principii golite de sens.
Autor: Vladimir Adrian Costea, invitat
