Premium
Europarlamentarul Laurențiu Rebega (Pro România) a publicat un nou editorial în presa conservatoare din SUA de data aceasta despre riscurile schimbărilor de granițe din Balcani, plecând de la posibilitatea schimbului de teritorii dintre Serbia și Kosovo. ”După căderea Cortinei de Fier, fosta Iugoslavie a fost, fără îndoială, un adevărat laborator pentru scenariile politico-militare cele mai stranii ale sfârșitului de secol XX. A desluși istoria recentă a fostei Iugoslavii este complicat, iar aprecierile trebuie făcute cu maximă prudență. Destrămarea Iugoslaviei a avut loc pe fondul unor mișcări politico-sociale interne, dar a fost precipitată de o succesiune de decizii diplomatice discutabile și pripite ale Occidentului. Nu putem ști „ce-ar fi fost dacă...?”, dar, la momentul respectiv, în toate cancelariile europene era clar că tensiunile se îndreptau accelerat către ciocniri violente între forțe înarmate. Or, toată experiența istorico-diplomatică arată că după orice vărsare de sânge este nevoie de cel puțin trei generații pentru ca traumele emoționale colective să se vindece. Crimele de război din Bosnia și Kosovo au avut, desigur, autori individuali, dintre care unii au fost identificați, judecați și condamnați de TPI. Au existat însă și decidenți politici din Occident care ar fi putut preveni măcelul, dar n-au făcut-o. Din păcate, mișcările secesioniste au fost văzute doar ca o oportunitate geopolitică și nu și ca un dezastru umanitar, economic și civilizațional”, le explică Rebega cititorilor americani situația din Balcani.
Europarlamentarul Pro Români ajunge în prezent, apreciind că ”în urma destrămării Iugoslaviei au rămas cel puțin șase-șapte focare de tensiune. Dintre acestea, cel mai important, în primul rând ca reprezentare internațională, este Kosovo. Nu este locul aici să amintesc toată istoria teritoriului, dar este necesar să punctez patru elemente esențiale. Primul element este că frontierele actuale ale Kosovo au fost trasate după Al Doilea Război Mondial, sub regimul comunist al lui Iosip Broz Tito. Al doilea este că proclamarea – unilaterală – a independenței provinciei a avut loc la începutul anilor 90, mult înainte de „război” și de intervenția NATO. Al treilea este că recunoașterea internațională (dar nu de toate statele) a independenței Kosovo, în 2008, a forțat procedurile diplomatice uzuale și a permis Rusiei invocarea cazului ca precedent pentru anexarea Crimeei, în 2014. În fine, al patrulea element este fatul că, în Europa, Kosovo a apărut ca o entitate statală cu totul nouă, întrucât teritoriul respectiv nu a avut niciodată în istorie, până prin anii 70, vreo formă de autoguvernare sau aspirație de suveranitate.
Aceste elemente sunt importante pentru că fiecare dintre ele se constituie într-un precedent politic, diplomatic și istoric”.
Rebega mai atrage atenția că ”după intervenția NATO în Kosovo, în 1999, în fosta Iugoslavie nu s-au mai purtat lupte armate. În „Balcanii de Vest”, pacea, păzită de forțe ONU, este fragilă. Toată lumea știe că, așa cum au fost lăsate lucrurile, dacă forțele internaționale s-ar retrage, violențele ar reizbucni a doua zi! În schimb, sărăcia și dezamăgirile s-au accentuat. Izolate, devastate și lipsite de resurse economice majore, entitățile statale respective au devenit ținte ale contrabandei și traficului ilegal de substanțe periculoase, arme și ființe umane. Singura soluție, într-o atare situație, este dezvoltarea. Iar dezvoltarea nu poate veni decât prin ancorarea, într-un fel sau altul, la NATO și la proiectul european. Problema este că, pentru a putea adera efectiv la cele două organizații, orice stat trebuie să nu aibă probleme cu vecinii. Or, Kosovo și-a proclamat unilateral independența, iar Serbia a respins-o categoric și a declarat că această acțiune este ilegală și încalcă atât Carta ONU, cât și acordurile încheiate după intervenția NATO din 1999. Fiecare parte și-a menținut poziția intransigentă până de curând”.
Europarlamentarul Pro România observă că ”războaiele din fosta Iugoslavie au avut o caracteristică propagandistică interesantă: mass media din Occident a văzut exclusiv o agresiune a sârbilor, care au fost demonizați, în timp ce ceilalți beligeranți au avut parte de o atitudine mult mai binevoitoare. Cauza a fost nu atât faptul că președintele de atunci al Serbiei, Slobodan Milošević, era un dictator, cât orientarea lui 100% către Rusia, ceea ce occidentalii nu puteau accepta. Înlăturarea de la putere a lui Milošević, dar și trecerea anilor au echilibrat atât rezervele diplomatice cât și percepția publică. Un pas înainte în deblocarea relațiilor între Belgrad și Pristina a fost reprezentat de Acordul de la Bruxelles, din 2013, încheiat (dar nesemnat de către părți!) sub medierea Uniunii Europene. Acordul prevede o anumită autonomie pentru minoritatea sârbă din Kosovo și, cel mai important, stabilește ca cele două părți să nu se blocheze reciproc în demersurile de aderare la UE. Aici, Serbia a obținut o mică victorie, întrucât poziția ei în cursa pentru UE este cea mai bună dintre statele din „Balcanii de Vest”.
Președintele actual al Serbiei, Aleksandar Vučić, pare să fi înțeles că intransigența, de una singură, nu poate da rezultate și duce doar la izolare. Serbia a pornit o ofensivă diplomatică atât prin resetarea relațiilor cu vecinii „vechi”, deja membri ai UE – România, Bulgaria, Ungaria și Grecia – cât și prin manevre interesante între polii de putere cu interese în zonă: SUA, Germania și Rusia. Nu în ultimul rând, se pare că există contacte informale constante între Belgrad și Pristina. În esență, poziția lui Vučić este: dacă în disputa privind Kosovo trebuie să ajungem la un compromis, atunci și Serbia trebuie să obțină ceva!”
Și Rebega ajunge la discuțiile care se poartă în prezent: ”Ceea ce pare a fi la prima vedere un amănunt vine să dea o nouă dimensiune actualelor relații din Balcani. Cu puțin timp în urmă, independent unul de altul, președintele Serbiei, Aleksandar Vučić, și cel al Kosovo, Hashim Thaçi, au evocat niște posibile modificări de frontiere între cele două părți. Firește, fiecare a susținut că a vorbit despre altceva, dar niciunul nu a respins, ulterior, ideea de revizuire frontalieră. Coincidența e prea mare pentru a nu atrage atenția și sugerează că o pace durabilă trebuie să se bazeze pe un sistem de compromisuri la care să achieseze toate părțile implicate.
Reacțiile au apărut imediat. Cancelarul Angela Merkel s-a pronunțat foarte clar și ferm împotriva unor modificări de frontieră. Cancelarul german știe că un asemenea precedent ar inflama instantaneu nu numai Balcanii de Vest, ci și multe alte locuri din „vechea” Europă. Nu în ultimul rând, astfel de înțelegeri bilaterale ar submina o ordine europeană pe care, implicit, o garantează Germania. Și, în fine, Merkel a făcut această declarație imediat după destul de netransparenta întâlnire cu președintele Vladimir Putin.
La scurt timp, consilierul prezidențial american pe politică externă, John Bolton, aflat la Kiev, a afirmat că Statele Unite n-ar avea nimic împotrivă dacă Serbia și Kosovo ar ajunge amiabil la un acord care să implice modificări de frontiere. John Bolton este un politician cu mult prea multă experiență ca să nu știe că, dacă SUA spun: „n-avem nimic împotrivă”, aceasta se traduce, în Balcani, cu: „vă îndemnăm să faceți așa!”. ”
Dar, observă Rebega, ”în condițiile în care relațiile cu Turcia se tensionează, Statele Unite au nevoie în Balcani de regimuri politice stabile și de parteneri de încredere. Pentru asta, ar trebui să investească masiv: diplomatic, politic și economic. Țările din zonă s-au săturat, însă, de promisiuni, din orice parte ar veni acestea. Rusia este departe și este săracă, Uniunea Europeană are probleme interne, iar Statele Unite încă ezită. Și astfel, împărțirea unei pășuni între două sate uitate din Balcani reflectă, de fapt, raporturile de putere dintre Washington și Berlin”.
