Premium
Odată mai demult stăteam la masa cu un politician kosovar, fost membru (Armata de eliberare din Kosovo, o vreme declarată organizație teroristă). Acum, convertit la politica pașnică, promova cum putea bunele relații româno-kosovare.
Educat în România și excelent vorbitor de română, nu putea să înțeleagă de ce România nu susține Kosovo. Și mi-a povestit următoarea chestie: când au auzit că România se opune independenței Kosovo, spunea el, kosovarii au fost convinși că dorim niște avantaje sau șpăgi. Ceea ce li s-a părut acceptabil. Și au așteptat un emisar sau un mesaj pe canale diplomatice sau ceva. Și nimic.
Mie mi-erau destul de clare motivele de naționalism local care împiedicau statul român să susțină independența Kosovo. Alta era problema mea. Anume că nu s-a trimis acel emisar măcar să tatoneze șpaga.
Tot cam în acea perioadă mi s-a povestit despre imaginea României în Balcani. România nu ar fi fost văzută ca o țară mai avansată civilizațional sau mai mitteleuropeană, cu Transilvania ei cu tot. (Amintiți-vă că în timpul comunismului românii plecau la lucru în Iugoslavia). Ci li s-a părut vecinilor că recunosc la noi șmechereala cu care am păcălit europenii să ne accepte. Și au apreciat această șmechereală. (Asta atunci, acum nu mai știu.)
Ideea este că, dincolo de anecdote, România ar fi putut avea o poziție privilegiată în relație cu vecinii din Balcani. România, împreună cu Bulgaria, sunt, dacă nu balcanice, cu siguranță singurele țări postcomuniste ortodoxe din Uniune. Noi suntem cei care au rupt granița civilizațională sugerată de Huntington. Un posibil model pentru regiune.
România nu a făcut nimic ca diplomație publică pe această linie. Dacă o mai fi făcut ceva în secretul comunicațiilor diplomatice... cine știe. Dar nu am văzut prea mult.
Relația cu Moldova este destul de similară. Este adevărat că România mai dă un ban, mai pune o condiție, mai intervine diplomatic. Dar toate aceste eforturi sunt modeste raportate la cât de importanți zicem că sunt pentru noi moldovenii. Un bun exemplu este TVR Moldova, care este o glumă. Dacă tineretul moldovean vorbește mai des limba română asta se întâmplă (se pare) mai degrabă programelor și televiziunilor comerciale.
Semi-indiferența diplomatică reflectă de fapt semi-indiferența populației generale. Spațiul public din România este plin de știri despre Trump, despre Putin, despre Catalonia, despre Merkel. Dar câți dintre noi știm cine este premierul Serbiei, președintele Bulgariei, numele partidelor moldovenești sau liderul Jobbik în Ungaria?
Noi, în imaginația noastră, stăm la masă cu zeii și cu marile puteri.
Asta nu este cu totul rău. Dacă vrem să trăim ca în Europa de Vest, ochi noștri trebuie să fie ațintiți spre Europa de Vest. Dar trebuie să ne mai uităm din când în când și în propria ogradă. Cu Republica Moldova avem în comun temerea de amenințarea rusă. Cu Bulgaria, eforturile de a intra în Schengen. Cu Ungaria avem discuții despre minoritățile naționale.
Mi-am amintit de această indiferență privind graficul căutărilor de pe Google pentru ziua de azi. Ce CCR, ce DNA, ce întâlnire cvadrilaterală la nivel înalt cu Bulgaria, Grecia și Serbia? Noi dorim să știm ultimele evoluții din Catalonia.
O parte din interesul pentru problemele din regiune se explică prin elementul de noutate. În definitiv despre CCR și DNA discutăm în fiecare săptămână. Lipsa de interes față de cvadrilaterală se poate datora și unei slabe promovări interne ce am putea-o imputa-o, eventual, MAE.
Da este și obiceiul acesta al nostru, al românilor, de a nu privi în jurul nostru. Și este păcat, că aici trăim.
