Premium
„Oltene, tu ai acasă doar o mamă care te plânge. Ăilalți au și soție și copii...”
Așa se referea un superior la soldatul Olteanu Gheorghe, atunci când se întrebau toți cine trebuia să meargă primul pe front, în cercetare.
Și bietul nea Gheorghe, se conforma, ca tânăr soldat și mergea, că doar la oaste, nu e loc de palavre. În armată tot soldatul e disciplinat, ascultă. Și bine a făcut nea Gheorghe, soldatul din Amaru(Buzău) unde a văzut lumina zilei în 20 noiembrie 1922, care a ascultat ordinele ofițerilor care îl învățau cum să se rostogolească pe câmpul de luptă, cum să se strecoare prin tranșee, cum să se pitească și când cu cablul de transmisiuni în spate, cum să scape din bătaia puștilor inamicului, cu viață.
Asta era soarta celor de la transmisiuni, care de la începutul războiului erau clienții lunetiștilor. De informațiile de pe front, depindea strategia armatei române, iar asta se făcea în primul rând cu ajutorul soldaților curajoși.
Întrebat de viața din război, nea Gheorghe amintea: ”E greu să pleci de lângă doi camarazi, și, în câteva clipe, după ce te reîntorci, să-i găsești sfârtecați de proiectile!”
Nea Gheorghe al nostru a trăit fiecare zi, sperând să-și mai vadă părinții, iar Dumnezeu nu l-a uitat și la terminarea războiului, oșteanul a primit pământ în buza luncii Borcei, în satul Progresu(com. Făcăeni, jud. Ialomița), un punct de reper pentru cerul albastru de primăvară și aerul poate cel mai curat din această parte de țară, un sat de unde se vede Dobrogea frumos stavilă ciulinilor Bărăganului, scăldat cândva de Iezerul care hrănea sătenii înainte de politicile comuniste privind desecarea Bălții Ialomiței.
Progresu, fostul sat Mihai Bravu din Ialomița, nu departe de locul de naștere al domnitorului a fost satul în care veteranul nea Gheorghe Olteanu și-a petrecut tot restul vieții, unde a lucrat, unde și-a întemeiat o familie frumoasă și unde, cu două săptămâni înainte de sfârșitul vieții, parcă prevăzând că nu va mai prinde sărbătorile de iarnă, își comandase sicriul pentru a fi dus aproape de casă, acolo unde odihnesc mai toți cei bătrâni ai neamului Olteanu.
Apune o lume, a celor care au știut ce înseamnă patrie, război, ce înseamnă greutățile și a celor care apreciau cultul muncii, respectul față de vecini și societate, o lume și o generație asupra căreia, noi cei mai tineri ar trebui să medităm intens și mai ales să învățăm ce înseamnă să-ți iubești țara.
Vestea trecerii în neființă, în data de 25 noiembrie 2020, a produs o stare de tristețe pentru o mulțime de fii și fiice ale satului, aflați astăzi departe de țară, majoritatea în Spania: Madrid, Sevilla, Zaragoza etc. care l-au cunoscut și care au apreciat efortul generației celor asemenea lui Nea Gheorghe.
Mă înclin înaintea memoriei acestor oameni și a strămoșilor noștri, pentru că datorită dumnealor, noi, astăzi, avem o țară numită România.
Aurelian MIHAI, deputat diaspora, Parlamentul României 2012-2016.
