Să ne fie frică de musulmanii din România?

În 2001, când au avut loc atacurile din 11 septembrie, se întâmpla să lucrez pentru un kurd stabilit în București. Dacă ignorăm salariile mici și artificiile fiscale pe care le făcea (specifice perioadei) era un nene foarte de treabă. Odată am mâncat și porția lui de mâncare (făcea cel mai bun pui cu fasole verde pe care l-am mâncat în viața mea). Nu a zis nimic, și am aflat abia peste două zile că am mâncat mâncarea patronului. Dar să revenim. Când au avut loc atacurile, ne-a chemat pe toți în singura cameră cu televizor. Aproape fără să își desprindă privirea de la ecran a zis: uite, începe Războiul Mondial. Zilele următoare viața a continuat ca înainte. Era, poate, război mondial, dar nu era - încă - războiul nostru.

Peste ani, cuvintele lui se oglindesc în cele ale lui François Hollande. Franța a invocat clauza de solidaritate a UE și, prin urmare, suntem și noi, cumva, în războiul lor. Ar trebuie oare să încep să mă tem de fostul patron și de coreligionarii săi?

Dobrogea, zona multiculturală

Musulmanii din România pot fi împărțiți în două mari categorii. Pe de o parte avem comunitatea turco-tătară, localizată în principal în Dobrogea. Turco-tătarii sunt recunoscuți de către statul român ca fiind una dintre cele 18 minorități istorice, și, ca atare, au reprezentare parlamentară.

În Parlament ei sunt reprezentați de Varol Amet, candidat din partea Uniunii Democratice a Tătarilor Turco-Musulmani din România în timp ce fostul parlamentar, Amet Aledin, este acum secretar de stat la Departamentul pentru Relaţii Interetnice.

O altă organizație, Asociația Etnicilor Turci, a încercat să spargă monopolul UDTTMR la reprezentare. Nu a reușit, dar a obținut de la CEDO confirmarea faptului că a fost nedreptățită de statul român.

Relația românilor cu musulmanii din Dobrogea este considerată, în general, cel mai de succes exemplu de multiculturalism în România. Buna cooperare se datorează și faptului că, într-un sens, majoritatea dobrogenilor au origini migratoare. Despre turci și tătari (53% în 1878, 5% în 2011) știm că au venit de pe alte meleaguri. Mai puțin cunoscut este faptul că mare parte din populația românească (21% în 1878, 84% în 2011) au venit ca și coloniști de peste Dunăre odată cu alipirea teritoriului la Vechiul Regat. Contribuie cu siguranță și faptul că principalul oraș, Constanța, depinde de activitatea portuară și de turism.

UDTTMR și Muftiatul (forma de organizare a cultului musulman) au, în general, legături excelente cu statul român. Dealtfel, majoritatea celor ce discută subiectul presupun că SRI a infiltrat adânc organizațiile turco-tătare. Într-o discuție mai veche cu un reprezentant al minorității acesta susținea că îi disprețuiește pe cei ce se duc să raporteze la SRI, dar faptul că există o prezență activă a serviciilor românești îi oferă o anumită liniște.

În același timp, există o influență externă vizibilă, în principal, prin intermediul unor școli și fundații finanțate cu banii Arabiei Saudite. Cea mai cunoscută fundație care promovează Islamul în România este Taiba.

În cursul documentării pentru acest articol nu am putut identifica sursele de finanțare Taiba. Site-ul taiba.ro apare pe Internet Wayback Machine până în 2006. În ultima versiune, site-ul menționează ca Fundația este implicată în construirea de moschei (o activitate scumpă) dar nu  se precizează surse de finanțare. În 2008 domeniul redirectează spre islamulazi.ro. Dar islamulazi.ro nu menționează nicăieri Fundația Taiba. Pe canalul de Youtube, majoritatea clipurior sunt șterse. Puteți vedea mai jos unul dintre puținele care au rămas.

[embed]https://www.youtube.com/watch?v=RzZIWVVdMzM[/embed]

Muftiul Iusuf, fără să dea detalii, sugerează că influențele străine se infiltrează în România din 1995. În același interviu, el spune că este mai prudent să fie construită o facultate de teologie islamică la Constanța, pentru ca nu cumva tinerii plecați la studii în afară să se întoarcă cu idei greșite. Dincolo de politețea și prudența necesară, se poate vedea o anumită îngrijorare.

Zona mai moderată ar fi susținută și de Turcia, deși aici formele de manifestare sunt chiar mai greu de văzut. Totuși, într-o telegramă WikiLeaks redată de România Liberă, Muftiul Iusuf este citat ca acuzând presiuni atât de partea Arabiei Saudite cât și din partea Turciei.

Așadar competiția de idei în Dobrogea se dă între islamul local (școala juridică sunnită hanafită) și islamul de import (școala hanbalită și/sau mișcarea salafistă). Salafiștii sunt considerați a fi ultraconservatori și mulți dintre militanții teroriști sunt formați în jurul unor moschei salafite. Nu ar fi însă corect să echivalăm salafiții cu terorismul, tot la fel cum nu este corect să identificăm conservatorismul religios în România cu mișcarea legionară.

Migrația recentă

Pe de altă parte, avem migrația recentă. În anii '90 România proaspăt eliberată de comunism a primit un val de musulmani veniți din cauza persecuțiilor politice (kurzi din Turcia) sau, pur și simplu, pentru a profita de oportunități de afaceri. Cum românii încă nu descoperiseră cu ce se mănâncă capitalismul, mulți dintre ei au avut succes. Bunurile de import și produsele de panificație au dat românilor primul gust al societății de consum.

Deși o prezență uneori exotică, un anumit nivel de integrare a fost realizat fără probleme. Ca și chinezii, musulmanii au fost imigranții utili care nu furau, ci mai degrabă creau locuri de muncă.

În plus, legea română prevedea în acel moment că cetățenii străini nu pot deține firme. Astfel, nou veniții au trebuit sa își găsească soții și amante pe numele cărora să înregistreze firme. Din aceste "amantlâcuri" s-au născut familii funcționale și copii fluenți în ambele limbi. Este greu de spus ce se întâmplă în familiile mixte și cine asimilează pe cine. Totuși, femeile cu capul acoperit sunt o prezență rară.

În cazul noilor veniți este mai puțin important din care curent musulman fac parte. Vorbim de o populație tânără, întreprinzătoare și deschisă spre riscuri. Important în cazul lor este în ce măsură au avut ocazii să se radicalizeze. Spre exemplu, unii (mulți?) dintre kurzii din România plăteau în anii '90 bani spre PKK (Partidul Muncitorilor din Kurdistan, separatist), cam în același mod în care irlandezii din SUA plăteau într-o vreme bani spre IRA (Armata Republicană Irlandeză).

Ori, aici avem o problemă. Musulmanii din marile orașe sunt, într-un fel, ai nimănui. Arabii nu pot cere reprezentare în Parlament, pentru că nu sunt o minoritate istorică. Muftiul Iusuf este văzut ca fiind mai degrabă apropiat al comunității vechi.

În București ar exista 18 moschei, dintre care numai una este oficială. Restul sunt, cel puțin uneori, „moschei de apartamnent”. Ce se întâmplă în aceste moschei este greu de spus. Putem bănui doar că rugăciunile nu sunt foarte gălăgioase, altfel vecinii ar începe să bată în calorifer.

Puncte de presiune

Am menționat deja că monopolul politic al UDTTMR este contestat. Pe plan local problema este rezolvată odată cu legea care permite înființarea unui partid cu doar trei membri. Astfel eventualele organizații turco-tătare pot candida de la egal la egal cu partidele românești și, în satele cu populație musulmană semnificativă, pot obține reprezentare. Pe de altă parte, turco-tătarii, ca și celelalte minorități, sunt amenințați de ideea Parlamentului de 300 de oameni. 18 minoritari din 300 de parlamentari înseamnă 6%; este greu de presupun că cineva va accepta un asemenea grad de supra-reprezentare. Dar, dacă s-ar „tăia” din posturile pentru minorități, acestea ar pierde vocea lor oficială (așa contestată cum este).

O nouă problemă a apărut în celebrul caz al "mega-moscheii". Românii sunt xenofobi mai ales de la distanță. Înjurăm acasă nația țiganilor dar, când țiganul în persoană ne salută, răspundem că așa este frumos. Cazul moscheii a permis mai multor români să fie „patrioți pe Internet” citând întâmplări istorice irelevante și măsurând aiurea dimensiunea moscheii.

Un fenomen asemănător se întâmplă și cu criza refugiaților. Musulmanul care a ajuns să atingă un nivel acceptabil de integrare și prosperitate se poate radicaliza văzând cum co-religionarii săi sunt făcuți cu ou și cu oțet. Iar poziția ușor confuză a autorităților nu ajută prea mult.

Vorbind de refugiați, centrele de primire se pare că nu sunt tocmai pregătite pentru un influx de populație.

Puncte de apropiere

Pentru început, România are o tradiție de primire a migranților. Pe vremea comunismului au mai venit străini cu vorbirea ciudată și ne-au... sedus femeile și, totuși, ne-au rămas și nouă cât să propășim poporul. Mai demult în istorie a existat migrația internă. Străbunicii mei povesteau de moldovenii care, pe vreme de mare secetă, plecau de acasă cu carele încărcate cu covoare pe care le dădeau la schimb pe pâine.

Apoi, românii au o atitudine care seamănă cu toleranța, deși nu este. Vorbim de tendința de a nu investi prea mult efort în propriile prejudecăți. Extremismul și ura necesită efort, așa că, atâta vreme cât nu percepe o amenințare directă, românul preferă prejudecățile relativ benigne. Este o atitudine asemănătoare cu ceea ce Barbu Mateescu denumește xenoscepticism. De această atitudine au beneficiat maghiarii, arabii și chinezii (nu și romii). Și implicit au beneficiat românii.

Ce-i de făcut

Răspunsul este „ceva”. Statul român ignoră comunitatea de musulmani nou veniți în marile orașe, iar asta este o greșeală. Trebuie să admitem că aceste comunități există și să începem să lucrăm cu ele.

Cu atât mai mult cu cât, undeva în adâncurile birocrației, se va găsi cu siguranță know-how-ul și atitudinea care trebuie.

Surse foto: Vocea Constanței, Adevărul.