Premium
Realpolitik-ul este un termen de inspirație germană care a făcut și face carieră în întreaga lume din secolul XIX încoace. A fost conceptul cheie al politicii lui Bismarck de acaparare a dominației Prusiei în Germania, dar și al diplomației americane în mare parte a perioadei Războiului Rece, și mai ales în mandatul de Secretar de Stat al lui Henry Kissinger. Realpolitik-ul presupune în principal preponderența unor factori ce țin de pragmatism și exercitarea puterii în fața unor principii morale sau ideologice. Realism și pragmatism mai degrabă decât dogme, cu alte cuvinte.
Cum am putea transpune realpolitik-ul momentului politic pe care îl traversează România după victoria lui Klaus Iohannis la prezidențialele din noiembrie 2014 și rezistența unei coaliții guvernamentale în jurul PSD și al premierului Victor Ponta în așteptarea termenului electoral al toamnei 2016? Răspunsul nu este evident în dialectica de tip alb-negru, ci în nuanțele cu care privim principalii actori politici sau non-politici care influențează jocurile de putere în România.
În ciuda clișeelor mult mediatizate în România, guvernarea Victor Ponta a ultimilor 3 ani și jumătate nu a fost una a purismelor ideologice. A fost mai degrabă, păstrând proporțiile, o replicare a modelelor pe care le pomeneam într-o declarație politică în Parlament în martie 2013, când mă refeream la lecția germană a cancelarului social-democrat Gerhard Schroeder. Pentru o scurtă trecere în revistă a performanțelor acestuia trebuie spus doar că în 2003 Germania era descrisă în orice analiză economică serioasă ca ”pacientul Europei”, țara care încă nu se acomodase cu noile realități economice generate de creșterea uriașă a costurilor cu protecția socială. Cu toate acestea, la momentul izbucnirii crizei economice în întreaga Europă, adică 5 ani mai târziu, Germania s-a dovedit a fi țara cea mai bină echipată pentru noile provocări, singura țară capabilă să asigure leadershipul european într-un asemenea timp de furtună. Nimic din toate aceste realizări nu ar fi fost posibile fără omul care a avut curajul și viziunea în 2003 de a lansa un program de reforme care au stabilizat și au pus Germania pe actualul drum de creștere. Majoritatea reformelor lui Schroeder au fost criticate la vremea lor, mai ales pe tărâm ideologic, dar în cele din urmă ele sunt dovada că pragmatismul este mai important decât dogmele. Din fericire, și guvernarea ultimilor 3 ani în România a înțeles acest lucru (vezi neimpozitarea profitului reinvestit, reducerea CAS la angajator sau noul Cod Fiscal).
Cu alte cuvinte, orice observator atent și neimplicat politic al al scenei politice românești poate sesiza că ultimii 3 ani și jumătate s-au dezvoltat sub zodia pragmatismului, și mai puțin a preceptelor dogmatice. Ce te faci însă când pragmatismul ajunge să fie invocat și la nivelul deciziilor politice atunci când un guvern își diminuează din nivelul de încredere ca urmare a unor acțiuni externe care nu au nicio legătură cu performanța administrativă, dar care aduc totuși pierderi de imagine importante? În ce măsură mai poți judeca astfel de acțiuni din prisma realpolitik-ului? Și nu în ultimul rând, până la ce nivel poate merge acest Realpolitik?
Venind la cazul concret al României, poate merge atât de de parte încât principalul partid de guvernământ să accepte ca de exemplu, de săptămâna viitoare, să nu mai asigure conducerea guvernului deși rămâne principala forță a guvernării? Mulți ar spune că acest scenariu este pe atât de probabil pe cât și l-ar dori liderii organizațiilor principalului partid de guvernământ, cei care poartă în spate povara campaniilor în anul electoral ce stă să vină. Săptămâna viitoare vom afla ce înțeleg liderii politici din România prin realpolitik și la câtă etică sunt capabili să renunțe pentru aceste interese pragmatice.
