Premium
Pe măsură ce Soarele se apropie de etapa sa finală de viață, straturile sale exterioare se vor expanda, existând posibilitatea de a afecta Pământul în acest proces, în timp ce nucleul său se contractă într-o stare de densitate extremă, rezultând în formarea unei remanențe stelare.
În cazul în care prăbușirea gravitațională a unui nucleu stelar este completă, rezultatul va fi o gaură neagră, o regiune a spațiului și timpului cu o forță gravitațională atât de puternică încât nimic, nici măcar lumina, nu poate să scape din captivitatea ei. Cu toate acestea, Soarele nu va deveni o gaură neagră la sfârșitul vieții sale.
Cu o simplificare, Soarele nu are masa necesară pentru a evolua într-o gaură neagră. Xavier Calmet, expert în găuri negre și profesor de fizică la Universitatea Sussex din Marea Britanie, subliniază că Soarele nu este suficient de masiv pentru a suferi prăbușirea gravitațională necesară pentru formarea unei găuri negre. Există mai multe factori, precum compoziția stelară, rotația și procesele de evoluție stelară, care influențează posibilitatea unei stele de a deveni o gaură neagră, dar principalul factor este masa sa. Stelele cu mase inițiale mult mai mari, de aproximativ 20-25 de ori masa Soarelui nostru, au potențialul de a trece prin prăbușirea gravitațională necesară pentru a forma găuri negre.
Limita Tolman-Oppenheimer- Volkoff
Acest prag, denumit limita Tolman-Oppenheimer-Volkoff, a fost inițial calculat de către J. Robert Oppenheimer și colaboratorii săi. În prezent, cercetătorii cred că o stea aflată în faza de final a vieții sale trebuie să lase în urmă un nucleu stelar cu o masă de aproximativ două-trei ori mai mare decât cea a Soarelui pentru a da naștere unei găuri negre. Deci, teoretic, dacă Soarele ar avea o masă de două ori mai mare decât cea actuală, ar putea deveni o gaură neagră, corect?
Nu, acest lucru nu este posibil. Atunci când o stea epuizează combustibilul nuclear din nucleu, procesul de fuziune nucleară între hidrogen și heliu continuă în straturile exterioare ale sale. Astfel, pe măsură ce nucleul se contractă, straturile exterioare se extind și trec într-o fază cunoscută sub numele de gigantă roșie.
Când Soarele va deveni o gigantă roșie, aproximativ peste 6 miliarde de ani și la un miliard de ani după ce nucleul său va rămâne fără hidrogen, se va extinde suficient de mult pentru a înghiți planetele interioare, inclusiv Pământul, ajungând până la orbita lui Marte. În timp, straturile exterioare ale gigantei roșii se vor răci și se vor extinde, formând o nebuloasă planetară în jurul nucleei compact al Soarelui.
Stelele masive care pot forma găuri negre trec prin mai multe cicluri de colaps și extindere, pierzând masă pe parcurs. Acest lucru se întâmplă deoarece, la temperaturi și presiuni extrem de ridicate, stelele pot fuziona elemente chimice mai grele. Acest proces continuă până când nucleul stelei este format din fier, cel mai greu element pe care o stea îl poate crea, moment în care aceasta explodează ca supernovă, eliminând și mai multă masă.
Pentru a deveni o gaură neagră, aceasta ar trebui să aibă o masă mult mai mare decât Soarele. Potrivit NASA, găurile negre tipice de masă stelară (cea mai mică categorie observată de astronomi) au o masă de 3-10 ori mai mare decât Soarele, dar pot ajunge până la 100 de ori mai masive. Găurile negre cu masă stelară cresc de-a lungul timpului prin absorbția de materie și praf din apropiere, inclusiv prin "hrănirea" cu materie de la stelele însoțitoare din sistemele binare.
Soarele, în schimb, nu va ajunge niciodată să formeze un nucleu de fier și, implicit, nu va deveni o gaură neagră. În ultimele etape ale vieții sale, Soarele se va transforma într-o pitică albă, o stea densă cu dimensiunile aproximative ale Pământului, conform explicării lui Calmet. Prin urmare, Pământul nu se va confrunta cu perspectiva de a fi absorbit de o gaură neagră, cu excepția cazului în care întregul Univers se află deja în interiorul uneia.
