Premium
Într-o postare pe contul său de socializare, Adrian Papahagi deplânge modul în care au fost tratați așa numiții intelectuali de către politicieni, dar și de către electorat, în anii de după Revoluție. Un bun prilej de dezbatere despre elitele românești și tentativele lor de implicare în politică în apropierea aniversării a 26 de ani de la căderea regimului comunist și 97 de ani de la Mare Unire.
Papahagi face referire mai degrabă la colegi de generație: Neamțu, Preda, Baconschi, Nicușor Dan și spune povestea în cheie elitistă, comparând doctoratele acestora în afară țării cu doctoratele plagiate autohtone ale unor figuri care au avut mai mult succes pe scena politică: Ponta, Oprea, Tobă.
Implicarea intelectualilor în politică nu începe însă cu Papahagi și Baconschi.
Mulți își amintesc de Mihail Șora și Andrei Pleșu, membri în primul cabinet FSN, de după Revoluție. Pleșu, unul din reperele culturale post-revoluționare, filosof și discipol al lui Noica, a rămas în guvern până în octombrie 1991, odată cu a doua venire a minerilor la București, care au scos echipa lui Petre Roman cu forța din Palatul Victoria. E drept că Pleșu ar fi putut părăsi cabinetul după atrocitățile primei mineriade din Piața Universității. Alexandru Paleologu, un alt intelectual de marcă, trimis și el de Ion Iliescu ambasador la Paris în 1990, a preferat să se solidarizeze cu ”golanii” din Piața Universității și și-a pierdut confortabilul post din capitala Franței.
Răzvan Theodorescu, unul din puținii intelectuali de marcă apropiați de Iliescu și FSN, a fost șef al Televiziunii Române între 1990 și 1992, perioada în care postul național a fost ținta celor mai acerbe contestări și acuzații de manipulare și dezechilibru în favoarea Puterii politice. E adevărat că TVR și-a păstrat, de atunci, proasta reputație până în zilele noastre, indiferent de guvernele care s-au succedat și șefii pe care i-a avut.
Gabriel Liiceanu a rămas celebru prin al său ”Apel către lichele”, scris imediat după Revoluție, un manifest eminamente politic, îndreptat către toți acei oameni din eșaloanele doi și trei ale PCR, dar și clientela lor din lumea cultural-artisitică, care s-au grăbit să se instaleze după căderea lui Ceaușescu în poziții de influență. Deși Liiceanu n-a devenit niciodată membru al unui partid și nici nu a ocupat funcții de demnitate în stat (spre deosebire de Pleșu, ministru al culturii, ministru de externe și apoi consilier prezidențial), s-a dovedit în momente cruciale o voce angajată în bătălia politică în numele setului de principii inițiale din apelul către lichele.
Corneliu Vadim Tudor a fost un alt intelectual de marcă, acerb contestat de lumea literară și artistică (considerat poet de curte al vechiului dictator), care a făcut politică la nivel înalt, reușind să ajungă în anul 2000 în finala prezidențială. Cu un discurs acid, nostalgic comunist, mânios și calomniator, Vadim Tudor a încercat să creeze propria lui tabără intelectuală care se răfuia, prin adevărate linșaje de presă, cu elita disidentă anti-comunistă, ca într-o prelungire a misiunii sale din ”Săptămâna” lui Eugen Barbu. Adrian Păunescu, poet și gazetar influent, înainte și după 1989, a făcut și el politică la vârf, fiind membru în Parlamentul României și un susținător deschis al aripii Ion Iliescu din FSN și PDSR.
De remarcat că elitele intelectuale românești, după 1989, au fost profund divizate. Orgoliile, uneori convingerile, dar, de cele mai multe ori, oportunismul i-au împins către diverse facțiuni politice prin care au încercat să capete legitimitate și voce pe scena publică. Că au folosit o retorică naționalistă sau european/occidentală, că și-au împrumutat talentul și popularitatea politicienilor sau au căpătat ei înșiși anvergură în preajma puternicilor zilei, intelectualii români au contribuit prea puțin la salubrizarea discursului public și la democratizarea societății în ansamblu. Micile complicități, nevinovatele compromisuri sau alianțe temporare cu răul cel mai mic nu aveau cum să nască o agendă radicală de înnoire.
Abia în al doilea deceniu post-revoluționar apar numele noi, atașate ordinii occidentale, cu o agendă mai fermă de decomunizare. Este și deceniul în care Patapievici preia conducerea Institutului Cultural Român, măr al discordiei între vechea gardă concentrată în jurul lui Augustin Buzura și contestatarii ei din noua lume culturală. Este deceniul așa numiților ”intelectuali ai lui Băsescu”, cei care sprijină neîmplinirile prea idealiste ale anilor 90: deschiderea arhivelor fostei Securități, condamnarea comunismului, lustrația.
Liniile de demarcație însă nu dispar. Partidele încearcă noi breșe în grupul ce părea că se coagulează în jurul fostului președinte, folosind filiera unor nume de intelectuali rămași fideli lui Emil Constantinescu, e adevărat, din ce în ce mai puțini (Zoe Petre, Vlad Nistor și alte câteva nume monarhiste), care se apropie de tabăra liberală a lui Tăriceanu, dar folosesc și influența mediatică a lui Dan Voiculescu, pe vremuri, un generos sponsor al intelectualilor naționaliști cum erau Vadim Tudor și Adrian Păunescu. Octavian Paler, un critic constant al tuturor regimurilor după 1989, se vede și el trecând de la România Liberă, cu o agendă de centru-dreapta, la Trustul Intact, având o politică editorială resentimentară și nostalgică.
Asemenea volte și combinații greu plauzibile, trădări și răsuciri la 180 de grade nu au făcut decât să decredibilizeze ceea ce s-a numit ”intelectualitatea românească”. Alegătorul simplu, în măsura în care rezona cu un mesaj sau altul, mai mult sau mai puțin inteligibil pentru nivelul său modest, mai mult sau mai puțin adecvat preocupărilor sale zilnice, a fost adeseori bulversat de aceste definiri și redefiniri repetate ale vocilor și valorilor.
Să mai observăm că intelectualii din prima decadă post-revoluționară, care au făcut pasul spre un partid sau altul, au beneficiat de avantaje materiale semnificative și au reușit să stea la masă cu elita politică a vremii . Celor din a doua decadă post-revoluționară mai degrabă li s-au refuzat favorurile pe care politicienii le puteau oferi și cu greu au reușit să-și facă loc la masa deciziilor, mai curând niciodată.
Păunescu, Theodorescu, Nicolaescu, Vadim erau respectați și tratați cu deferență de politicienii vremii. Au avut funcții politice și acces la numeroase privilegii. Neamțu, Papahagi, Baconschi, Preda au fost mai degrabă disprețuiți, folosiți și, doar în funcție de propriile abilități politice, au reușit să prindă niște poziții de anvergură.
Să constatăm și că această dinamică în partide, de la respect pentru intelectuali la dispreț și marginalizare, se desfășoară concomitent cu alte trei procese: creșterea PIB, extinderea corupției și profesionalizarea politicii (adică, apar politicienii de carieră).
Degradarea continuă a procesului educațional după 1990 a făcut ca a doua generație de oameni politici post-revoluționari să fie selectată după alte criterii decât cele elitiste. Dacă în anii 90 partidele alergau după lideri din comunități, cu titluri universitare, ingineri, medici și profesori de renume, pe care îi și trimiteau în Parlament, în anii 2000 partidele au început să recruteze mai degrabă după profilul ”Dan Iosif”, băiatul sau fata descurcăreață, bună de gură, înfiptă, curajoasă, gata să-și asume riscuri și, mai ales, să împartă cu seniorii.
Abia după ce au intrat în politică, aceste noi personaje au început să-și ia titluri și onoruri universitare, de unde și inflația de lucrări plagiate sau doctorate făcute într-un an, de unde, probabil, și disprețul pentru intelectualul autentic care vrea să se așeze la masa deciziilor, fără a avea niciun ban în buzunar și nici vreun înalt protector. Deși aveau talentul de a se apropia de oamenii simpli, de a vorbi pe limba lor, de a face combinații de putere sau financiare, acestei noi generații de politicieni îi lipsea discursul public, discursul elevat, retorica de televizor, dar și viziunea politică.
Odată cu multiplicarea mijloacelor audio-vizuale, a apărut și nevoia de voci coerente, credibile, capabile să exprime idei și, de aici, a răsărit peocuparea partidelor de a recruta din lumea intelectuală. Era nevoie de strălucirea și elocința lor, dar nu și de credințele și valorile lor, nerealiste, prea radicale, chiar revoluționare pentru un sistem cu tendințe puternice de conservare.
Disprețul politicienilor pentru cei care proveneau din lumea academică a venit odată cu momentul în care universitarii (cei mai mulți dintre ei) au lăsat garda jos. Au acceptat să coordoneze lucrări plagiate, au vândut, pe favoruri sau bani, titluri academice. Neîncrederea votanților în intelectualii care au intrat în politică are ca surse, pe de o parte, acele piruete doctrinare și valorice ale acestor ”monștri sacri” și, pe de altă parte, percepția tot mai accentuată, după 1990, că politica este o zonă mizerabilă, în care cine intră nu vrea decât bani și putere.
Stupefacția lui Adrian Papahagi e greu de priceput pentru un intelectual care ar trebui să fie înclinat să înțeleagă și să explice.
Așadar, până la întoarcerea din peregrinările universitare, a lui și a altor colegi de generație, s-au mai întâmplat niște lucruri.
”Colegii lor academicieni”, ca să folosim o expresie celebră, s-au apucat să vândă politicienilor titluri universitare. Unii intelectuali rămași în țară au trecut, plutind, de la Iliescu la Constantinescu și apoi la Băsescu. Alți intelectuali, colegi ai domnului Papahagi, au traversat fără remușcări prăpastia care îi separa cândva pe Constantinescu și Voiculescu. Și unii, pe care domnul Papahagi nu-i consideră deloc intelectuali (dar din punct de vedere al publicului asta nu e decât o dispută a orgoliilor), au jucat aprins cartea protocronismului, naționalismului și a nostalgiei ceaușiste. Cam multă confuzie pentru un electorat abia intrat în democrație, nu-i așa? Iar din confuzie rareori apare respectul.
În ce-i privește pe politicienii de la care Adrian Papahagi se aștepta să-i recunoască titlurile și meritele academice, ei, bine, n-aveau cum să fie impresionați, pentru că, atunci când Papahagi s-a întors în țară, aveau și ei așa ceva.
UPDATE: La o zi după ce am scris acest text, domnul Andrei Pleșu îi dojenește (AICI) pe cei care s-au repezit să critice guvernul Cioloș și face câteva elogii, probabil meritate, unor membri ai cabinetului. Domnul Pleșu cere răbdare de la analiștii răi de gură și un răgaz pentru guvernul abia instalat. Cred că are dreptate. Să nu zică totuși nici măcar un cuvânt, un cuvințel despre plagiatul domnului Tobă, ca și cum n-ar exista? Iată, domnule Papapahagi, portretul intelectualului român post-decembrist.
Sursă foto: http://www.safecreative.org/
