Taxa pe respirație, un pas spre totalitarism

Mai nou, statul român urmărește și persoana, nu doar banii.

După noul Cod Fiscal, nu se mai impozitează venitul, se impozitează omul. Dacă până acum se impozita venitul realizat de om, acum ținta impozitului e omul însuși. Simpla existență te face dator la fisc. Contribuția la sănătate nu mai e condiționată de realizarea unui venit, o plătești indiferent dacă realizezi venituri sau nu. O plătești fiindcă exiști și respiri.

Prin noul Cod Fiscal guverrnanții români și fiscul pornesc de la prezumția de vinovăție a cetățeanului. Noul Cod Fiscal prezumă că orice cetățean român realizează un venit cel puțin egal cu salariul minim pe economie. Fiecare cetățean român e vinovat până la proba contrarie și chiar dincolo de ea. Cum poate cineva dovedi că nu realizează venituri? Cum poți proba inexistența a ceva? E ca și cum în justiție nu acuzarea ar trebui să dovedească existența faptei, ci acuzatul ar trebui să dovedească inexistența faptei. Ești vinovat de crimă și trebuie să aduci proba că ești nevinovat. Dar cum poți proba că n-ai ucis pe nimeni? Ce faci? Aduci dovada că toți oamenii din țară sau din lume sunt vii și deci nu ai ucis tu pe niciunul dintre ei?

În cazul taxei pe existență nici măcar nu mai contează proba. Chiar dacă, prin absurd, ai putea proba că nu ai venituri, tot trebuie să plătești contribuția. Ceea ce înseamnă că această contribuție nu este condiționată de existența veniturilor, ci de propria ta existență. Exiști? Respiri? Plătești.

Guvernanții români și fiscul nu mai urmăresc veniturile, urmăresc cetățenii. De aici și până la necesitatea controlului total al acestora nu mai e decât un pas mic. Dacă fiscul ia la țintă cetățeanul, atunci va dori ca pe lângă monitorizarea banilor să monitorizeze și persoana.