Premium
„Voi fi un geniu şi lumea mă va admira”, scria în jurnalul său Salvador Dali. La 16 ani. Peste ani, prin „metoda paranoia critică”, un termen inventat de el, şi-a proclamat singularitatea, valoarea. Plusând ca la pocher. Iar la sfârşitul vieţii şi-a ridicat şi o statuie. Ca nu cumva să fie uitat. Scrânteala jucată sau reală a spaniolului n-a permeabilizat ridicolul doar fiindcă Dali n-a dat rateuri strigătoare la cer.
Rememorare: prin liceu, puţopalmist şi rubicond în orgoliu ca mulţi puştani, le spuneam colegelor că sunt un „geniu modest”. Şi vorbeam detaşat numai cu pluralul majestăţii. M-am lecuit odată cu dispariţia coşurilor.
Cu volumul „Torrent”, apărut la „Herg Benet” în 2011, Stoian G. Bogdan încearcă o lovitură de imagine. A vrut să-şi sculpteze din cuvinte propria statuie, dar a reuşit ca şi negustorul din bancuri, care s-a încumetat să le vândă gheaţă eschimoşilor sau nisip saharienilor. Cartea este un zero, da capo al fine.
Nu m-a şocat limbajul autorului. Intenţionat violent şi obscen. M-a lăsat mască lipsa poeziei din carte. N-am cum să citez măcar un vers memorabil. Cum aş putea să amintesc, de pildă, din cântecele trupei B.U.G. Mafia, care se învârte cam în acelaşi areal. Droguri, futai şi alte din astea.
Criticul Paul Cernat a numit tentativa scriitoricească a lui Stoian G. Bogdan „un bluff psihedelic”. Însă, în revista „22”, din 30 august din 2011, afirmă că printre bălării sunt şi oarece sclipiri de poezie. Cernat se înşală, dacă n-a vrut să fie îngăduitor. Pe ultima copertă a „Torrent”-ului, talentatul poet Ioan S. Pop zice: „Este o carte de poezie numai bună de povestit.” Aiurea.
Stoian G. Bogdan demostrează cu „Torrent” că încă n-a scăpat de coşurile de pe intelect. Şi că nu fitecine are talia de-a forţa „metoda paranoia critică” fără să fie murat în ridicol.
