Prins cu Olimpiada de iarna atribuita lui, Vladimir Putin a tacut cateva zile, lasand Kievul sa se rascoale si mafiotii politici de teapa lui Ianukovici sa fuga din tara. Apoi a dezlantuit iadul: Crimeea si-a amintit ca e rusa si a fost anexata scurt, ca-n vremurile de glorie ale lui Koba. Apoi, in estul Ucrainei, separatisti entuziasti, bine antrenati si dotati – in mod miraculos – cu tehnologie militara avansata, accesibila doar armatelor statale, au inceput sa doboare avioane si elicoptere ucrainene, pentru ca – de buna seama – numai asa se poate apara cultura rusa de cumplita agresiune a “fascistilor de la Kiev”. Zonele separatiste au devenit un no man’s land terorist, in care haosul e cultivat programatic, in care sarmana armata a Ucrainei – trezita brusc dintr-o dulce toropeala – inca isi da cu stangul in dreptul si unde Master of Puppets isi doreste, probabil, inghetarea conflictului pe modelul din Moldova.
E suficient sa privesti pe fuga aceasta retrospectiva ca sa poti afirma raspicat, articulat, ca oamenii nevinovati care au fost ieri pulverizati deasupra Ucrainei platesc cu intarziere – si fara vreo legatura directa – dorinta acestei tari de a fi o tara europeana. Ca acea racheta, indiferent de cine a fost lansata, a lovit avionul Malaysia Airlines pentru ca Ucraina a fost transformata deliberat, din razbunare, intr-un camp de lupta fara sens si fara directie.
Si ca responsabilitatea morala pentru asta ii revine lui Vladimir Putin.