Premium
Vreți să știți cum reacționau românii când auzeau cuvântul ”comunism” imediat după Revoluție? Suna prost. Dar nici ”capitalismul” nu le suna prea bine. Un sondaj realizat de USAID în aprilie 1990 în România dezvăluie o țară cu cetățeni entuziaști (încă), dar bulversați de ceea urma să se întâmple. Mulți ar fi optat pentru un model orginal de societate (vezi AICI o analiză pe datele sondajului), dar nu la fel de mulți s-ar fi orientat spre capitalismul din țările vestice.
E adevărat că românii veneau după 50 de ani de propagandă violentă împotriva capitalismului și Occidentului. Cuvântul în sine, ”capitalism”, ajunsese să fie încărcat de sensurile negative pe care le agățaseră în coadă activiștii comuniști. Capitalism, adică șomaj, inegalități sociale, consumerism, inflație, bancheri veroși, patroni lacomi și așa mai departe.
Ce am moștenit din comunism? Ce ne-a ajutat și ce ne-a împiedicat să îmbrățișăm cu entuziasm piața liberă și competiția? Ce târâm după noi, inconștient, din propaganda comunistă și comportamentele induse de regimul economiei centralizate?
Furtul din întreprindere
Micile furtișaguri, considerate legitime și nevinovate, din perioada comunismului erau răspândite la tot pasul. Nu exista decât proprietate statului, adică a ”întregului popor”. Și, dacă e al poporului, înseamnă că e și al meu. Așa s-a întâmplat că muncitorii ieșeau din fabrici cu geanta plină de piese și scule, agricultorii plecau de la CAP cu saci de porumb, luați direct de pe tarla, fiecare se considera îndreptățit să sustragă câte ceva, cât de mic, din ceea ce, așa cum se spunea, aparținea ”nimănui și tuturor”. Credeți că azi, când avem firme private, ferme particulare și proprietari, angajații se comportă mult diferit? Întrebați-vă prietenii care dețin o făbricuță de lemn, de materiale de construcții, un mic restaurant sau hotel și o să vă spună care e marea problemă cu angajații: ”te fură, trebuie să stai cu ochii pe ei”.
Austeritatea nu e penurie
Ultimii ani ai regimului Ceaușescu au fost dominați de penurie, adică lipsa mărfurilor. Pe de o parte, totul mergea la export, șeful statului comunist fiind obsedat de încasările de valută și achitarea datoriei naționale, astfel încât țara să nu mai depindă de creditorii internaționali. Pe de altă parte, producția internă arunca pe piață mărfuri de cea mai slabă calitate, iar importurile fuseseră reduse la minimum. În aceste condiții, oamenii aveau bani, dar n-aveau ce face cu ei, pentru că galantarele erau goale, mărfurile erau de calitate îndoielnică, adevăratele produse se dădeau ”pe sub mână”. Dar, în capitalism, penuria nu prea e posibilă. Sunt posibile însă perioade de austeritate, atunci când se reduc cheltuielile, când, în general, oamenii se abțin de la consum și se orientează spre investiții și economisire. Plăcerea de moment e amânată pentru un viitor apropiat, oamenii, firmele și statul preferă să acumuleze și să se dezvolte, după care, la un moment, să consume sau redistribuie. Greu să le explici încă românilor logica ”amânării gratificației”. Creșterile economice trebuie să meargă imediat în salarii și pensii, de multe ori chiar creșterea economică din anii următorii, adică cea care n-a fost realizată propriu-zis, este cerută în consum.
Competiție și cooperare
Competiția are limitele ei. Uneori, ca să reziști pe piață, trebuie să cooperezi, să faci alianțe, să adopți comportamente strategice inovative. În România, capitalismul e încă văzut ca o competiție pură. Chiar și în interiorul organizațiilor, munca în echipă încă e puțin valorizată, cu excepția marilor corporații, care vin cu modele moderne de management, unde o calitate esențială la angajare este ”lucrul în echipă”. Modelul comunist egalitarist a condus, în realitate, la o luptă pentru supraviețuire. Da, lupta cu celălalt. La cozi la alimente, pentru favorurile secretarului de partid și chiar o competiție a delațiunii. Dincolo de propagandă, comunismul a fost o junglă, un capitalism sălbatic în care individul conta prea puțin, comunitatea nici măcar atât, iar spiritul de echipă însemna - care e fraierul care muncește mai mult în locul celorlalți? Când nu ai motivații puternice, nici nu are cum să iasă altceva. S-a schimbat ceva de atunci? Vedem aceeași goană pentru ”exterminarea concurentului”, uneori chiar cu ajutorul statului. Chiar de la cele mai mici vârste, copiii sunt încurajați în școală să participe la concursuri și olimpiade, să se compare cu ceilalți, când, de fapt, ceea ce ar fi esențial este comparația cu tine însuți. Cât ai crescut? Cât mai poți să crești? De ce ai dat înapoi doi pași?
Planul pe termen lung și planul cincinal
Românii au ajuns să deteste cincinalele lui Ceaușescu. Mai ales ”cele de patru ani”. Ideea asta de planificare centralizată a fost distrusă atât de controlul partidului unic, cât și de falsele raportări. Dar planificarea nu e ceva rău în sine. E chiar foarte importantă în capitalism. Să-ți planifici veniturile și cheltuielile, creditele la bancă, să stabilești obiective realiste pe termen mediu și lung. Să renunți azi la ceva mărunt pentru o lovitură măreață în viitorul apropiat. Acestea sunt de fapt atribute ale raționalității. Noi am căzut din lac în puț: de la maimuțărirea planului cincinal la lipsa planurilor și perspectivelor. Mulți ani ne-a luat chiar să începem să vorbim de bugete multi-anuale. De la omul obișnuit, până la politician, totul a fost cârpeală în capitalismul tranziției, nimic durabil, nimic planificat, făcut cu cap, într-o ordine inteligentă.
Nu ne vindem țara
Într-adevăr, nimeni în lumea asta nu vrea să-și vândă țara. Ideea privatizării unor bunuri sau a unor active nu înseamnă să-ți vinzi țara. Sunt soluții de a salva ceva ce mai poate fi salvat. În 1990, România s-a trezit din propaganda ”comunismului biruitor care învinsese capitalismul decadent”. Nu, era pe dos. Prin avansul său tehnologic, capitalismul era cu decenii în fața blocului comunist. Acesta a fost și motivul prăbușirii. Aveam un ”morman de fiare vechi” în loc de industrie? Da, aveam, deși a fost inabil ca asta să o spună chiar prim-ministrul din România. Marile întreprinderi gâfâiau. Produceau puțin și cu costuri mari. Nu mai erau rentabile. Ce să fi făcut cu ele? Privatizare pe un dolar? Da, chiar și asta. Dacă era un investitor de bună credință, care să fi băgat bani în retehnologizare și să fi salvat locuri de muncă. Noi am ales să ținem multe din aceste întreprinderi falimentare, să ne amăgim că ele produc ceva competitiv, când, de fapt, noi toți, scoteam bani din buzunar (din buget, desigur) ca să plătim salariile și alte costuri ale unei producții ”fantomă”. Chiar și azi avem o reticență față de investitori, față de cedarea unor bunuri din patrimoniul statului, preferând să le ținem ”ale noastre”, deși nu au nici măcar valoare istorică.
Siguranță sau câștig?
După 1990, în toate sondajele în care se punea întrebarea ”preferați un loc de muncă sigur, dar mai prost plătit sau un loc de muncă nesigur și bine plătit”, aveam invariabil o majoritate care opta pentru siguranță prost plătită. Comunismul asta a însemnat: siguranță. Dar o siguranță iluzorie. Toată lumea trebuia să aibă un loc de muncă. Nu exista șomaj. Dar erau mulți oameni în șomaj mascat sau subocupați. Și, până la urmă, cu un salariu de mizerie, ce siguranță a zilei de mâine poți avea? De ce toți românii, la cele mai tinere vârste, sunt ahtiați să-și cumpere o casă? De ce nu preferă în tinerețe o casă cu chirie, care să le dea o flexibilitate mai mare? Să poți să te miști mai ușor de la o zonă la alta, din locuri în care nu există temporar prea multe oportunități de muncă într-una în plină dezvoltare. E tot moștenirea regimului comunism - cloșca care-și ținea aproape puii, să nu cumva să iasă vreunul din rând. Le dădea casă, mașină, ”repartiție” și butelie. Tragem după noi aceste mentalități încă.
Muncă la stat și sinecuri
Toată lumea aleargă după slujbe la stat. De ce? Pentru că e un locșor călduț. Cconform legii, dacă ai dat o dată concurs, nu te mai clintește nimeni de acolo, nu trebuie să faci mare lucru, nu trebuie să fii nici măcar prezent opt ore la program și, chiar dacă ești, asta nu te solicită prea mult. Salariul în sectorul public a depășit în repetate rânduri salariul la privat. Și asta în mod nejustificat. La stat se stă, că de aia e stat, spun mulți și nu sunt departe de realitate. Timpul trece, leafa merge, așa suna o vorbă în comunism, unde nu existau decât slujbe la stat. Dacă e și vreun post cu responsabilități funcționărești, de lucru cu publicul, poate mai pică ceva și pe lângă salariu. Greu se adaptează cei care au muncit toată viața la stat, dacă, printr-un accident, se întâmplă să treacă la privat. E drept că și reciproca e valabilă. Cei care au muncit mult timp în privat găsesc un adevărat supliciu să se adapteze într-un post în sectorul public.
Protecție socială și căpușarea companiilor de stat
Greu a fost să restucturăm sectorul mineritului. Și mai greu să restructurezi administrația sau învățământul. Am preferat și preferăm să ținem mari companii falimentare, unde salariile sunt de fapt ajutoare sociale, plătite din bugetul statului, adică de noi toți, decât să disponibilizăm și recalificăm forță de muncă. Aici însă e un cerc vicios. Niște granguri din întreprindere și-au tras firme private care oferă diverse servicii întreprinderilor din care fac parte sau, mai rău, care preiau comenzile potențiale ale acestor întreprinderi. Ei se îmbogățesc, angajații de la stat primesc salarii mici și sigure, iar când se vorbește de privatizare, adică, să vină alți șefi și un proprietar mai responsabil, sar în sus politicienii și grangurii, spunând că asta ar însemna să fie dați niște oameni afară. Nu seamănă deloc a capitalism asta, nu? Cel mult a capitalism de cumetrie.
Clasa de mijloc
Mai târziu sau mai devreme, capitalismul produce clasa de mijloc, ”burghezia”, cum le spuneau comuniștii. ”Burghejii” nu sunt așa răi pe cât ne ziceau propagandiștii PCR. În primul rând, când ai o clasă de mijloc, prin însăși denumirea ei, înseamnă că ai ocupat mijlocul. Adică, ai redus polarizarea socială. În fazele sale timpurii capitalismul generase o masă mare de săraci și un grup mai mic de bogați. Între ei se căsca o prăpastie și în prăpastie era gol, hău. Creșterea economică și procesele de redistribuire bine țintite nu egalizează, așa cum s-ar aștepta unii, dar creează un grup numeros la mijloc, oameni care nu sunt nici super bogați, dar nici nu sunt amărâți. Clasa de mijloc este motorul dezvoltării într-o societate capitalistă. Ei sunt cei care-și permit să economisească și să investească. Din banii lor și, uneori, dintr-o etică capitalistă specifică lor, apar noi locuri de muncă, credite mai ieftine, bunăstare socială. Clasa de mijoc are șanse mai mari să se formeze în jurul micului întreprinzător, acela care are o mică afacere, cu câțiva angajați, care nu are constrângeri la fel de mari ca marea corporație, care poate să inoveze mai repede, care e mai flexibil în general într-un mediu turbulent. Statul român nu prea i-a încurajat, iar cetățeanul mediu i-a tratat ca pe niște hoți, ”bișnițari”, cum le ziceau, peiorativ, în vremea comunismului.
