Premium
O luptă plină de emoție între eroul opoziției (de regulă cavalerul dreptății, dătătorul de speranță și deținătorul soluțiilor salvatoare) și titularul guvernării (de regulă mincinos, demagog, foarte corupt,incompetent, distructiv și desigur dictator). A fost un scenariu repetat în toate ciclurile electorale, un scenariu care a născut emoții puternice și a scos electoratul la vot. În egală măsură a contribuit și la lipsirea de conținut concret al dezbaterilor din campania electorală și a îndepărtat alegătorul de obiectivele sau dorințele sale punctuale, determinându-l să voteze conform simpatiilor sau antipatiilor provocate de personajele principale perindate pe media.
Alegerile prezidențiale au avut toate datele acestui gen de scenariu. În 1992 Ion Iliescu era garantul revoluției și competitorii vânzători de țară. Ulterior în 1996, țara și-a mai revenit și Iliescu a devenit comunistul retrograd iar Constantinescu speranța democrației. În 2000 Iliescu a devenit răul mai mic în fața pericolului extremist reprezentat de Vadim Tudor. În 2004 Băsescu a devenit luptătorul dreptei împotriva pericolului dictatorial Năstase. În 2009 același Băsescu a câștigat, în ciuda așteptărilor, pentru că l-a dezvăluit pe Geoană ca om al mogulilor malefici înfierați intens în prealabil și puși în antiteză cu binele comun. În 2014 s-a repetat, cu alți actori, scenariul din 2004. Iohanis a fost campionul dreptei în lupta cu pericolul dictatorial Ponta. Ca și Năstase în 2004 Ponta venea după o guvernare cu o majoritate solidă în Parlament, marcată de corupție, aroganță și dispreț față de orice critică sau formă de opoziție.
Alegerile locale au avut cel mai mult de suferit din cauza acestui gen de scenarii. La singurul scrutin ale cărui rezultate influențează în mod direct proximitatea alegătorilor, aceștia au fost nevoiți să fie martorii luptei principale, luptei mediatizate și să voteze actoria unor personaje centrale fără legătură cu nevoile comunităților lor.
Electoratul bucureștean, mai bine informat, mai progresist și mai dinamic și-a format în anii 90 o preferință către dreapta politică, indentificând PSD ca principal responsabil de stagnarea țării. Au ales astfel succesiv, pe criterii politice, primari precum Halaicu, Ciorbea și Lis care au avut performanțe cel puțin mediocre.
În anul 2000 Băsescu a venit ca un compromis între dezamăgirile produse de candidații dreptei și reticența față de PSD. În anul 2004 Traian Băsescu a câștigat primăria București a doua oară pe fondul unei lupte de uzură cu Adrian Năstase care era premier și cu PSD în general. A reușit să pună în plan secundar realizările sau nerealizările și a condus votul spre lupta dintre el și Consiliul General controlat indirect de Năstase. Nevoile bucureștenilor nu au avut loc în acel scrutin pentru că trebuia ales Băsescu ca să se scape de Năstase. Până la urmă Băsescu nu a înșelat așteptările votului de la locale și l-a învins în același an pe Năstase la prezidențiale și a trimis PSD în opoziție. În sensul ăsta a fost un vot eficient dar bucureștenii au rămas atunci fără primar pentru o perioadă destul de lungă pentru că Videanu a fost ales mai mult din obligație, ca o continuitate a votului de la prezidențiale, cumva pe repede înainte să punem unul acolo că oricum nu mai contează. Videanu a primit bucuros cadoul unei funcții pentru care nu a trebuit să lupte, să convingă, să-și asume proiecte sau responsabilități și a guvernat ca atare. Bucureștenii au început să simtă efectele și să devină ceva mai dezinteresați de lupta politică și mai preocupați de orașul lor. Cel care a profitat de această schimbare de atitudine la vot a fost Oprescu care și-a proclamat independența față de partide și preocuparea față de bucureșteni. A luat două mandate dar a mai luat și alte lucruri pe care nu ar fi trebuit să le ia, lipsindu-ne astfel de prezența lui ca și competitor în acest an.
Alegerile din acest an sunt lipsite complet de personaje principale. Nu există putere, nu există opoziție, nu avem nici dictatori nici eliberatori, nu avem nici măcar primar în funcție la care să ne raportăm. Astfel putem vedea, mai ales în mediul online, chestiuni care până acum lipseau: să facem parcul x, să reabilităm muzeul y, să facem grădina z, să salvăm teatrul, să promovăm sportul, să facem piste, să ne luăm mașini electrice...etc. Propuneri concrete și punctuale, proiecte îndrăznețe și dezbateri între electorat și candidat.
Din păcate această atitudine se regăsește cu precădere la candidații pentru primăriile de sectoare pentru că actorii principali lipsesc. Partidele mari și-au pus candidați la Primăria Generală dar aceștia nu sunt locomotive și sunt astfel eclipsați de candidații pe sectoare care se văd nevoiți să încerce să câștige exclusiv pe munca lor.
Primăria Generală devine astfel din nou victima votului politic chiar dacă nu există o antiteză clară guvern vs opoziție prezentă în spațiul public. Cătălin Predoiu a început foarte târziu pentru a avea timp să se exprime ca potențial primar. Chiar și cu o campanie excelentă va beneficia în cea mai mare măsură de bazinul electoral tradițional al PNL fără să aducă ceva în plus. Gabriela Firea se comportă exact ca Videanu în sensul în care manifestă o relaxare arogantă, conștientă fiind de faptul că bazinul tradițional al PSD este ceva mai mare decât cel al PNL. Se crede deja câștigătoare și nu se preocupă prea mult de o luptă pe proiecte. Probabil frica de o pățanie precum cea a lui Geoană de la prezidențiale în 2009 o va determina să fie cât mai absentă din campanie. Nicușor Dan, cel de-al treilea candidat serios, cu lupta sa împotriva partidelor ticăloase și-a politizat discursul și campania mai mult decât cei de la partidele tradiționale. Nu e un independent clasic care a venit cu pieptul dezgolit în fața bucureștenilor să se opună partidelor corupte și retrograde ci are cu el propria formațiune care nu e partid politic dar totuși candidează și se comportă fix ca un partid.
Greu de spus în favoarea cui vor înclina bucureștenii balanța. În lipsa unor actori principali autentici s-ar putea ca de data aceasta rolurile secundare să fie decisive și anume candidații la primăriile din cele șase sectoare ceea ce n-ar fi tocmai rău pentru bucureșteni pentru că sunt cei mai apropiați de nevoile lor.
