Premium
Există în mediile românește prejudecata că Republica Moldova este o Românie mai ratată. Această idee nu este numai nepoliticoasă, ci și greșită. Unele soluții găsite de Comisia Electorală Centrală din Moldova, spre exemplu, sunt lăudate și de ONG-uri de la noi. Să vă dau un exemplu și mai puternic. Deși PIB-ul Moldovei este de câteva ori mai mic decât al României, speranța de viață este destul de apropiată. Femeia din Moldova trăiește, în medie, mai mult decât bărbatul din România.
Totuși, privind alegerile din Moldova nu poți să nu ai un sentiment de haos. Fiecare candidat are propria axă pe pare se plasează și pe care o pune deasupra celorlalte axe. Pro sau contra Rusia, pro sau contra Europa, pro sau contra Plahotniuc, etc.
Mulți moldoveni admit că acest haos ține și de lipsa unui proiect național. Acest articol încearcă să vadă dacă nu cumva problema este mai degrabă lipsa unei definiții naționale. Nu vorbesc aici despre celebra problema a românofonilor care se declară fie moldoveni fie români. Ci de lipsa unui mod comun de a descrie populație dintre Prut și Nistru. Fără o definiție comună este greu să construiești un proiect național și și mai greu să construiește încrederea necesară unui asemenea proiect.
Să începem cu limba. La ea face aluzie imnul „Limba noastră”, care reproduce poezie a lui Alexei Mateevici cu care s-au chinuit și mulți dintre elevii români. Dar dacă limba lui Mateevici era româna, limba din Constituție este moldoveneasca. Deși limba din Constituție este moldovenească, Curtea Constituțională a interpretat că limba impusă de declarație de independență este română. Deși denumirea impusă de CC este româna, sărbătoarea limbii se numește doar „Limba noastră”, căci o lege care să o schimbe în „Limba noastră cea română” nu a putut fi trecută prin Parlament.
Citiți și: R. Moldova - limba română vs. limba moldovenească
Să trecem la armată. Aceasta primește 0,3% din PIB. Ținând cont că Moldova are și granițe lungi raportat la populație, efectivele sale ofensive nu pot fi decât teribil de mici.
Moldova nu are arc de triumf în sens clasic. Ceea ce vedeți când în Piața Marii adunări Naționale când sunt proteste în Chișinău este un monument de mici dimensiuni, mai mult o poartă. Dar nu acest amănunt contează. Ci acela că monumentu a fost construit (în 1840) pentru a celebra victoria rușilor asupra turcilor.
Marii Moldoveni ai Moldovei sunt Ștefan și Eminescu. Pentru a evita complicațiile date de lipsa altor personalități acceptate, toate bancnotele moldovenești îl au pe Ștefan. Serios. Doar că, știți dumneavoastră, Ștefan a domnit în Suceava iar Eminescu a scris în București.
Moldova nu are un mare muzeu de istorie. Ceea ce există sub acest nume în Chișinău are cam la fel de multe exponate ca Muzeul de Istorie (municipal) al Bucureștiului.
Nu este nevoie neapărată de aceste lucruri ca să se poate naște o națiune moldovenească. Dar ele sunt utile, comode, la îndemână pentru toate nivalele de educație. În lipsa lor, poate fi tentant pentru Moldova să își definească o identitate multiculturală. În definitiv, românofonii, rușii și alte naționalități trăiesc fără să se bată fix pe falia între Uniunea Europeană și spațiul fostei URSS. Asta nu e puțin lucru. Doar că există mai multe feluri de multiculturalism. Există o formă pre-modernă, medievală chiar, care s-ar rezuma așa: „nu îmi pasă de identitatea etnică și chiar religioasă a vecinului meu”. Există, apoi, o multi-culturalitate modernă, care se rezumă altfel: „mă bucur de identitatea diferită a vecinului meu, ea mă îmbogățește”.
Doar în al doilea caz se poate vorbi de o identitate politică comună (precum în Canada, spre exemplu). În primul caz este vorba doar de viața pașnică de zi cu zi.
Ori, cel mai probabil, toleranța moldovenească este de primul tip Desigur, Carla's Dreams sau Zdob și Zdub se bucură de accesul la o varietate de medii culturale. Dar moldoveanul de rând este prea sărac ca să își umple timpul meditând la cum nu se omoară Ion și Ivan.
