Premium
Sentința a Curții de Apel București de anulare a măsurilor restrictive de libertate religioasă, din 14 decembrie 2020, vine ca un act de reparație morală la adresa creștinilor care au fost privați, în mod nelegal, de posibilitatea de a participa la slujbe și pelerinaje, la aceasta adăugându-se climatul umilitor și de presiune în care ei au fost și sunt obligați să își manifeste credința. În esență, Curtea a anulat art. 2 din Hotărârea CNSU nr. 47/05.10.2020, reafirmând condițiile necesare a fi îndeplinite ca măsurile restrictive de libertate religioasă să aibă caracter constituțional și legal. Este de remarcat că pentru explicarea condițiilor, Curtea și-a însușit o parte din argumentările lui Cătălin Raiu, reprezentantul României în panelul de experți pe libertate religioasă al OSCE, poate și datorită faptului că pe toată durata pandemiei, cu fiecare ocazie ivită, acesta le-a popularizat, aproape obsesiv, militând curajos și ferm pentru respectarea standardelor internaționale privind restrângerea libertății religioase. Condițiile sunt următoarele: prevederea măsuriilor [limitărilor] în lege[1], necesitatea[2], proporționalitatea[3] și, în fine, caracterul nediscriminatoriu[4]. Alăturându-mă și de această data demersului nobil de apărare a libertății religioase, aduc la cunoștința opiniei publice noi elemente ce demonstrează caracterul nelegal de restrângere a libertății religioase.
Libertatea religioasă la bunul plac al miniștrilor de resort
La data de 22 mai 2020 miniștrii de resort, Marcel Ion Velea și Nelu Tătaru, au emis Ordinul comun nr. 875/80/2020, cu avizul secrectarului de stat pentru culte. Ulterior, în ciuda tensiunilor apărute în societatea românească pe fondul îngădirii nelegale, și de o manieră brutală, a libertății religioase, cei doi miniștrii au emis la 17 iunie 2020 un nou Ordin comun, cu nr. 1.103/95/2020, tot cu avizul secretarului de stat pentru culte. Temei juridic important pentru prevederea în aceste documente de măsuri restrictive vizând libertatea religioasă, l-a constituit art. 45 alin. (1) din Legea nr. 55/2020. Potrivit acestuia: Pe durata stării de alertă, activitatea cultelor religioase se exercită liber, cu respectarea regulilor de protecție sanitară stabilite, la propunerea CNSSU și cu avizul secretarului de stat pentru culte, prin ordin comun al ministrului sănătății și al ministrului afacerilor interne.
Ceea ce se deduce din articol este că, desi pe durata stării de alertă activitatea cultelor religioase se exercită liber, totuși regulile de protecție sanitară au prioritate și ele pot constitui o limită în exercitarea libertății religioase. Așadar, pe baza limbajului ambiguu ce reiese din text, se poate afirma că: cultele religioase sunt libere și nu prea. Practic, măsurile sanitare, necesare pentru prevenirea virusului, sunt folosite în mod abuziv de cei trei demnitari, pentru a se îngrădi libertatea religioasă. Sunt. Mai gravă este lipsa de previzibilitate a art. 45 alin. (1), în sensul că el nu menționează care sunt regulile de protecție sanitară ce se cer a fi respectate de către cei care doresc să își exercite libertatea religiasă. Nefiind prevăzute de lege, ele au ajuns să fie stabilite în mod arbitrar și abuziv, prin ordin comun al ministrului sănătății și al ministrului afacerilor interne, la propunerea CNSSU și cu avizul secretarului de stat pentru culte. Lipsa de previzibilitate a articolului în discuție determină lipsa de competență a miniștrilor de resort în a stabili, prin ordine comune, măsuri restrictive în domeniul libertății religioase, câtă vreme legea însăși nu le menționează. În altă ordine de idei, referitor la conduita secrectarului de stat pentru culte de a aviza acele ordine comune, se impune a fi făcută o observație extrem de importantă. Secretarul de stat pentru culte are, ca și funcționar public [în sens administrativ], obligația de a respecta drepturile și libertățile fundamentale ale cetățenilor [cf. art. 430 alin. (1) din OUG nr. 57/2019]. De asemenea, din punct de vedere legal, lui îi este cunoscut că în vederea restrângerii exercițiului libertății religioase se cer a fi îndeplinite anumite condiții cumulative, una dintre ele fiind aceea ca măsura restrictivă să fie prevăzută de lege [cf. art. 53 alin. (1) din Constituție și art. 2 alin. (2) din Legea nr. 489/2006].
Reținându-se aceste două aspecte esențiale, se poate deduce că, în speță, secretarul de stat pentru culte avea obligația de a refuza avizarea celor două ordine comune, tocmai pentru că ele nu aveau să pună în aplicare niște măsuri restrictive prevăzute de lege. Condiția ca măsura restrictivă de libertate religioasă să fie prevăzută de lege [eng. prescribed by law – s.n.], alături de celelealte condiții stabilite de art. 53 alin. (1) din Constituție și art. 2 alin. (2) din Legea nr. 489/2006, reprezintă o garanție de protecție față de tendințele abuzive și arbitrare, care pot veni și din partea autorităților publice, așa cum s-a întâmplat în contextul actual de COVID19. Pe de altă parte, respectarea condiției este justificată de faptul că întregul proces legislativ presupune un nivel ridicat de transparență, în acord cu idealul democratic. Concluzionând analiza focusată pe art. 45 alin. (1) din Legea nr. 55 /2020, este de arătat că acesta este viciat de o totală imprevizibilitate, cu posibile consecințe de ordin constituțional[5] și că, tocmai din cauza lipsei de previzibilitate, el nu a putut constitui temei juridic legal pentru prevederea în cele două ordine comune de măsuri restrictive privind libertatea religioasă, de aici rezultând lipsa de competență a miniștrilor de resort în a le prevedea, cu de la sine putere.
Ordinele comune nr. 875/80/2020 și nr. 1.103/95/2020 – acte administrative de restrângere nelegală a libertății religioase
Ordinele, ca acte subsecvente legii, au rolul de a pune în aplicare legea[6]. În ipoteza în care ele vor conține prevederi contrare legii, sancțiunea ce se impune a le fi aplicată, pentru a se restabili ordinea de drept, este anularea[7], conform art. 52 și art. 126 alin. (6) din Constituție și art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, pe calea contenciosului administrativ. Referitor la ordinele comune analizate, este de netăgăduit caracterul lor imperativ și, mai grav este faptul că măsurile prevăzute în ele, și care au avut ca efect restrângerea libertății religioase, nu au avut nicio acoperire legală [cf. art. 53 alin. (1) din Constituție și al art. 2 alin. (2) din Legea nr. 489/2006], drept pentru care nu se poate cosidera că prin emiterea lor s-a urmărit aplicarea legii, ordinele fiind, evident, viciate sub acest aspect. Ca și măsuri restrictive în raport cu libertatea religioasă, în anexele celor două documente sunt prevăzute, între altele, următoarele:
I. 1. Accesul credincioșilor în lăcașul de cult și în locațiile unde se organizează slujbe cu caracter privat se va face limitat, astfel încât să fie asigurată o suprafață de minimum 4 mp. pentru fiecare persoană și o distanță de minimum 2 m. între persoane;
I. 5. Activitățile religioase în interiorul lăcașelor de cult și în locațiile unde se organizează slujbe cu caracter privat se desfășoară cu participarea unui număr de maximum 16 persoane;
I. 7. Slujbele care se vor oficia de către personalul de cult, în aer liber, se vor desfășura cu menținerea distanței de 1,5 m. între persoane;
Din punct de vedere juridic, distanțele fizice și numărul maxim de persoane acceptat au reprezentat, realmente, măsuri de restrângere nelegală a libertății religioase, neputându-se susține contrariul. De asemenea, nu trebuie trecută cu vederea presiunea creată în rândul personalului deservent aparținând cultelor, pe fondul ducerii la îndeplinire a obligației de respectare a măsurilor restrictive, el fiind pus în situația de a refuza pe credincioși și a închide ușile bisericilor atunci când numărul maxim de persoane acceptate avea să fie atins. Așadar, paradoxal, în locul în care toți oamenii sunt chemați să se mântuiască și nimeni nu este exclus, s-a impus, de către autoritățile statale, selecția. Pe de altă parte, trebuie avut în vedere că acest tratament umilitor s-a aplicat direct credincioșilor, ei ajungând să fie privați de mersul la biserică, de închinare, de sărutare de sfinte moaște [nu oase!] sau de participare la sfintele slujbe, pentru că autoritățile statale au apreciat, a priori, fără a furniza dovezi obiective că manifestarea libertății religioase în vreme de pandemie îmbolnăvește.
II. 1. În cadrul ritualurilor religioase în care se vor folosi obiecte de cult care intră în contact cu credincioșii, acestea se vor dezinfecta după fiecare utilizare. Analizând prezenta normă, se observă o intenție a autorităților statale de a sugera, dacă s-ar putea, chiar o igienizare a Sfintei Euharistii [a se vedea și Ordinul comun nr. C1070/826/15.05.2020 de restricționare a Euharistiei]. Ulterior, timpul avea să dovedească că strecurarea iscoditoare a autorităților în cultul bisericii, în potire, lingurițe sau pelerinaje, a urmărit, de facto, identificarea de pretexte pentru a-i limita manifestarea, deoarece cultul este perceput ca factor evolutiv de risc.
Recomandările „obligatorii”
La data de 4 decembrie 2020 a fost postat pe site-ul Secretariatului de Stat pentru Culte comunicatul intitulat: Recomandările de aplicare practică a măsurilor dispuse prin Ordinul comun nr. 1103/95/2020. Din punct de vedere juridic, aceste recomandări apar ca lipsite de obiect, de vreme ce ordinul comun însuși are, prin natura sa, rolul de a pune în aplicare legea. Aceasta fiind realitatea, se pune întrebarea: care mai este rolul lor? Mai mult decât atât, ele sunt lipsite de concordanță logică intrisecă, pentru aceea că titlul anunță niște recomandări, iar conținutul relevă adevărate obligații.
Ca argument, Capitolele I și II poartă denumirea generică de Reguli și, ca o paranteză, pe baza interpretării gramaticale[8] a celor două titluri aferente capitolelor se poate afirma că respectarea regulilor prevalează în raport cu desfășurarea activităților religioase și cu accesul în lăcașul de cult. Mai departe, la pct. II. 3 se stipulează că: Accesul credincioșilor în lăcașul de cult și în locațiile unde se organizează slujbe cu caracter individual [privat] se va face limitat, astfel încât să fie asigurată o suprafață de minimum 4 mp. pentru fiecare persoană și o distanță de minimum 2 m. între persoane. Sintagma se va face limitat, alături de alte sintagme ca: trebuie, este obligatorie, se va îngriji, vor rămâne deschise, se vor plasa, se vor desfășura, ne determină a exclude ipoteza unor recomandări și a admite, în mod aberant, incidența unor recomandări cu caracter obligatoriu.
În altă ordine de idei, trebuie arătat că Secretarul de Stat pentru Culte nu are atribuția de a stabili, prin intermediul unui comunicat, obligația cultelor religioase de a menține deschise lăcașurile de cult, chiar și în ipoteza în care respectarea ei ar profita credinciosului, acest aspect însemnând, în fond, o restrângere a libertății religioase aparținând cultelor religioase, concretizată prin restrângerea dreptului acestora în a-și stabili, în mod autonom[9], programul unităților de cult. În fine, Secretarul de Stat pentru Culte nu are atribuția de a institui, prin intermediul unui comunicat, obligativitatea respectării distanței minime la domiciliul credinciosului [cf. pct. III. 5], aceasta reprezentând o ingerință în spațiul privat, intim, al cetățeanului și care face obiectul strict al unor reglementări de natură organică, cum este cazul măsurilor de ordin procesual penal, care vizează domiciliul [e.g. art. 119 alin. (1) C. pen. – Consemnarea la sfârșit de săptămână[10]; art. 157-164 C. proc. pen. – Percheziția domiciliară[11]; art. 218-222 C. proc. pen. – Arestul la domiciliu]. De altfel și miniștrii de resort amintiți, prin reglementările emise, au afișat intenția unei ingerințe în domiciliul privat [v. pct. I. 1 și I. 5 din cele două ordine comune].
Prefectura și problema mersului cu icoana și cu boboteaza
Un nou subiect, de mare interes atât pentru autoriățile statale cât și pentru presa din România, l-a constituit în aceste zile rânduiala liturgică a mergerii preotului cu icoana și cu boboteaza, pe la casele credincioșilor. Instituția Prefectului Municipiului București s-a raportat la acestă practică la fel ca și Secretarul de Stat pentru Culte, emițând niște așa-zise recomandări și neglijând nu doar legislația internă și internațională aplicabilă în domeniul libertății religioase, ci chiar minimele rigori ale logicii. Se constată cu tristețe că funcționarii acestei instituții nu își dau seama că formulările de tipul se va alege o singură, va fi transmisă sau nu se va intra trimit la ipoteza respectării unor obligații, iar nu la îndeplinirea facultativă a unor recomandări. Cât privește popularizarea acestor așa-zise recomandări, instituția a ales, întocmai ca Secretarul de Stat pentru Culte, metoda comunicatului de presă și se pune întrebarea legitimă: nu cumva, prin această conduită s-a urmărit o sustragere a cuiva sau a ceva de la un anume control, cu posibile consecințe?
În altă ordine de idei, trecând și peste erorile gramaticale, din comunicatul postat pe site-ul instituției la data de 24 decembrie 2020 aflăm că la ședința de analiză a participat și Episcopia București. Nu este clar la ce cult face trimitere această titulatură și este grav că instituția nu știe care-i sunt partenerii oficiali de dialog, într-un context atât de tensionat[12]. În fine, citind comunicatul, se observă că Prefectul nu a dorit să fie mai prejos față de cei doi miniștrii de resort și de Secretarul de Stat pentru Culte, aducându-și și el contribuția la restângerea nelegală a exercițiului libertății religioase, că de...este la modă! În acest sens, ca și recomandări obligatorii, în comunicat se stipulează: Se va alege o singură perioadă: ori înainte de Nașterea Domnului, ori de Bobotează. Nu se va merge de două ori cu vizitele pastorale în aceeași parohie; opțiunea va fi transmisă protopopului și va cuprinde în mod obligatoriu perioada aleasă și, în fine, nu se va intra în casele enoriașilor, decât la cererea insistentă a acestora. Analizarea acestor enunțuri este de prisos.
Concluzia
Contrar tuturor exigențelor democratice care prevăd că libertatea religioasă se restrânge doar prin lege, autoritățile statale persistă în aceeași conduită nelegală și, mai nou, camuflată, de restricționare, continuând și aceeași retorică, de tip milițienesc.
Săracă țară,
Sărac popor,
Sărbătoare amară,
Cu umilire și dor!
[1] „Limitările să fie «prescribed by law», adică «prevăzute [deja] de legea națională» [cf. Siracusa Principles on the Limitation and Derogation Provisions in the ICCPR, E/CN.4/1985/4, annex, paras 15-18]. Legea trebuie să preceadă cronologic formularea restricțiilor, să fie clară și concisă, accesibilă tuturor, nediscriminatorie în intenție și aplicare, iar restricțiile să nu fie arbitrare și să ofere suficiente garanții împotriva unei aplicări ilegale și abuzive. Astfel, pentru a fi predictibile, restricțiile trebuie să se bazeze pe o lege deja în vigoare, nu pe o încropire de reglementări discreționare. Este ceea ce diferențiază un stat de drept în sensul democratic al termenului [rule of law, adică guvernare constrânsă de lege] de un «stat de drept» în sens autocratic [rule by law, adică guvernare prin intermediul legii]”. Vezi: C. RAIU, Cum se limitează libertatea religioasă în vreme de pandemie, articol disponibil la adresa: https://www.hotnews.ro/stiri-opinii-24400666-cum-limiteaza-libertatea-religioasa-romania-pandemie.htm. Site accesat la data de 26 decembrie 2020, ora 17:05 [ora României].
[2] „Să fie absolut necesară în limitarea efectelor pandemiei. Statul este cel care trebuie să facă dovada necesității nu în baza unor aprecieri subiective, ci în baza unor considerații obiective și măsurabile [ex: numărul de infectări etc.]. Tot pe umerii statului cade obligația de a produce argumentele și dovezile empirice pentru a justifica limitarea libertății religioase, atrage atenția Heiner Bielefeldt, raportorul special pe libertate religioasă al ONU [2010-2016]. Cu alte cuvinte, limitarea libertății religioase este o decizie politică excepțională la care statul poate ajunge doar după ce a epuizat toate căile administrative de care dispunea pentru a reduce efectele pandemiei”. C. RAIU, art. supra cit.
[3] „Să fie proporțională cu scopul urmărit, condiție care decurge din cea a necesității. Astfel, restricțiile trebuie să fie nu doar absolut necesare, dar și proporționale cu pericolul. Este necesar ca Poliția să întrerupă o manifestare religioasă, precum Liturghia desfășurată în interiorul lăcașului de cult? Sau Poliția ar putea interveni preventiv și pedagogic înainte sau după Liturghie? Chiar și în jurisprudența CEDO, necesitatea și proporționalitatea sunt termeni foarte des invocați tocmai pentru că statele nu pot solicita derogare de la garantarea libertății religioase ca întreg nici măcar în timpul stării de urgență”. C. RAIU, art. supra cit.
[4] „Limitările trebuie să fie nediscriminatorii în limbaj și aplicabilitate. Astfel, statul nu poate folosi în enunțarea restricțiilor termeni liturgici specifici anumitor credințe religioase [Euharistie, icoane, moaște, raclă etc.] pentru că ar însemna că pune lupa pe o anumită credință religioasă, o face în ochii societății a priori suspectă de răspândirea virusului și ținta unui discurs al urii de tipul apelativului «vită». În egală măsură, limitarea manifestărilor religioase trebuie să fie aplicată nediscriminatoriu și față de alte segmente sau zone sociale similare pentru ca statul, obligat să rămână neutru din punct de vedere religios, să nu se transforme într-un stat anti-religios, adică infidel respectării angajamentelor libertății religioase”. C. RAIU, art. supra cit.
[5] În jurispudența sa, Curtea Constituțională a României a sancționat drastic lipsa de previzibilitate a normelor juridice din actele normative care fac obiectul controlului de constituționalitate, stabilind că: „O dispoziție legală trebuie să fie precisă, neechivocă, să instituie norme clare, previzibile și accesibile, a căror aplicare să nu permită arbitrariul sau abuzul. Norma juridică trebuie să reglementeze în mod unitar, uniform, să stabilească cerințe minimale aplicabile tuturor destinatarilor săi”. A se vedea, în acest sens: Decizia CCR nr. 17 din 21 ianuarie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 79 din 30 ianuarie 2015 și Decizia CCR nr. 588/2017 referitoare la admiterea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 58 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, publicat în Monitorul Oficial, Partea I nr. 835 din 20 octombrie 2017. De asemenea, tot în legătură cu cerința previzibilității, Curtea a mai precizat că: „Orice act normativ trebuie să îndeplinească anumite condiții calitative, printre acestea numărându-se previzibilitatea, ceea ce presupune că acesta trebuie să fie suficient de clar și precis pentru a putea fi aplicat; astfel, formularea cu o precizie suficientă a actului normativ permite persoanelor interesate - care pot apela, la nevoie, la sfatul unui specialist - să prevadă într-o măsură rezonabilă, în circumstanțele speței, consecințele care pot rezulta dintr-un act determinat. Desigur, poate să fie dificil să se redacteze legi de o precizie totală și o anumită suplețe poate chiar să se dovedească de dorit, suplețe care nu afectează însă previzibilitatea legii”. A se vedea și: Decizia CCR nr. 903 din 6 iulie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 584 din 17 august 2010, Decizia CCR nr. 743 din 2 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 579 din 16 august 2011, Decizia CCR nr. 1 din 11 ianuarie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 53 din 23 ianuarie 2012, și Decizia CCR nr. 447 din 29 octombrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 674 din 1 noiembrie 2013.
[6] „Ordinele, instrucțiunile și alte asemenea acte trebuie să se limiteze strict la cadrul stabilit de actele pe baza și în executarea cărora au fost emise și nu pot conține soluții care să contravină prevederilor acestora. Deci, este total ilegal ca unele acte cu caracter normativ să adopte reglementări de ansamblu, în care să existe numeroase prevederi, care nu constituie norme de aplicare/executare a actelor normative de nivel superior”. V. VEDINAȘ, Drept administrativ, ediția a X-a revizuită și actualizată, Ed. Universul Juridic, București, 2017, p. 68; D. SOARE, „Discuții privind nelegalitatea unor ordine ale ministrului administrației și internelor, care reglementează nașterea, desfășurarea și stingerea raporturilor de serviciu ale polițiștilor și ale altor categorii de personal”, în rev. «Dreptul», nr. 9, an. 2006, p. 132. Ultimul autor citat „se referă, în mod expres, la două ordine ale ministrului administrației și internelor, respectiv Ordinul nr. 300 din 21 iunie 2004 privind activitatea de management resurse umane în unitățile Ministerului Administrației și Internelor și Ordinul nr. 400 din 29 octombrie 2004 privind regimul disciplinar al personalului din cadrul aceluiași minister, prin care se derogă practic de la prevederile actelor normative [legi, hotărâri de Guvern], care reglementează cadrul general privind cariera și regimul disciplinar al funcționarului public, ceea ce autorul apreciază, pe bună dreptate, că nu se poate realiza. De altfel, prin Decizia nr. 392 din 2 iulie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 667 din 11 septembrie 2014, Curtea Constituțională a analizat dispozițiile art. 59 alin. (2), art. 60 alin. (1) și ale art. 62 alin. (3) din Legea nr. 360/2002 privind Statutul polițistului [care constituiau temeiul legal al emiterii Ordinului nr. 400/2004] și a constatat că acestea sunt neconstituționale, reținând că răspunderea disciplinară, ținând de statutul polițistului, trebuie reglementată prin lege organică”. Tot în legătură cu caracterul strict aplicativ al actelor subsecvente legii, CCR a arătat în decizia nr. 157 din 13 mai 2020 că: „Referitor la măsurile care pot fi dispuse prin hotărârea de declarare a stării de alertă, precum și prin deciziile, ordinele ori dispozițiile entităților competente, potrivit legii, Curtea observă că Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 21/2004, după ce enumeră expres, în art. 4 alin. (1), măsuri precum «avertizarea populației, instituțiilor și agenților economici din zonele de pericol» [lit. a)], «punerea în aplicare a măsurilor de prevenire și de protecție specifice tipurilor de risc și, după caz, hotărârea evacuării din zona afectată sau parțial afectată» [lit. c)], «intervenția operativă cu forțe și mijloace special constituite, în funcție de situație, pentru limitarea și înlăturarea efectelor negative» [lit. d)], «acordarea de ajutoare de urgență» [lit. e)], «acordarea de despăgubiri persoanelor juridice și fizice» [lit. h)], și în art. 4 alin. (5), «obligațiile cetățenilor și ale operatorilor economici în ceea ce privește participarea la activități în folosul comunităților locale», în același art. 4 alin. (1) la lit. i), legiuitorul stabilește, în mod nedeterminat, «alte măsuri prevăzute de lege». În continuare, dispozițiile art. 4 alin. (2) și (3) din ordonanța de urgență par a circumscrie sfera acestor măsuri, statuând că «se pot dispune orice măsuri care sunt necesare pentru înlăturarea stării de forță majoră», iar măsurile «trebuie să fie proporționale cu situațiile care le-au determinat și se aplică cu respectarea condițiilor și limitelor prevăzute de lege»”. Vezi: Decizia Curții Constituționale a României nr. 157 din 13 mai 2020 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 2 lit. f) și ale art. 4 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 21/2004 privind Sistemul Național de Management al Situațiilor de Urgență, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 397 din 15 mai 2020.
[7] „Doctrina juridică definește anularea ca fiind «operațiunea juridică ce constă într-o manifestare de voință în scopul de a determina, în mod direct, desfințarea actului și, deci, încetarea definitivă a efectelor juridice produse de acesta»”. V. VEDINAȘ, op. cit., p. 361; A. IORGOVAN, Tratat de drept administrativ, ediția a IV-a, t. II, Ed. Ch. Beck, București, 2005, p. 72; „Anularea actului administrativ este sancțiunea ce lipsește actul de efectele pentru care acesta a fost emis și care îmbracă forma unei manifestări explicite de voință, aparținând, în principiu, unei instanțe judecătorești și, în subsidiar, unui organ al administrației publice, altul decât cel care a emis respectivul act, manifestare ce se exteriorizează, întrucât, cu ocazia emiterii actului, au fost încălcate dispozițiile legii. C. CLIPA, Considerații cu privire la regimul juridic al anulabilității actului administrativ, în rev. Revista de Drept Public, nr. 4 din 2012, p. 26.
[8] În ceea ce privește metoda gramaticală: „ea are ca obiect stabilirea sensului comandamentului cuprins în norma juridică prin analiza gramaticală [sintactică și morfologică] a textului normei juridice [...]. În interpretarea gramaticală, organul de aplicare urmărește și modul de îmbinare a cuvintelor în propoziții și fraze, precum și sensul unor conjuncții. Spre exemplu, o anumită concluzie trage interpretul din faptul că în textul normei juridice legiuitorul utilizează conjuncția «și», o altă concluzie dacă legea folosește conjunția «sau»”. Vezi: N. POPA, Teoria generală a dreptului, ediția a IV-a, Ed. C.H. Beck, București, 2014, pp. 209-210. Tot în acest sens a se cosulta și: D. MAZILU, Teoria generală a dreptului, Ed. All Beck, București, 1999, pp. 236-240; S. CRISTEA, Teoria generală a dreptului, ediția a II-a, Ed. C.H. Beck, București, 2016, pp. 32-33; M. NIEMESCH, Teoria generală a dreptului, Ed. Hamangiu, București, 2014, pp. 150-151.
[9] În literatura de specialitate autonomia cultelor religioase a fost definită ca și capacitatea cultelor de a legifera și de a se conduce potrivit propriilor statute [v. M. SAFTA, Drept constituțional și instituții politice. Teoria generală a dreptului constituțional. Drepturi și libertăți, vol. I, Ed. Hamangiu, București, 2008, p. 232], ca dreptul Bisericii de a stabili unilateral normele doctrinare, clericale și judiciare specifice naturii sale și de a se autoguverna prin acestea, în mod independent față de Stat [v. Pr. I.-G. CORDUNEANU, Biserica și Statul: două studii, Ed. Evloghia, Târgușorul Vechi, 2006, pp. 52-82.] sau ca libertatea fiecărui cult în a-şi organiza forma de ritual, învăţământul, relaţiile cu adepţii cultului, relaţiile cu Statul [v. M. ANDREESCU, „Libertatea conștiinței. Implicații juridice și religioase”, în rev. «Management Intercultural», vol. XVII, nr. 2 (34) din 2015, p. 308]. Tot în legătură cu autonomia cultelor religioase, Curtea Constituțională a României a arătat, în jurisprudența sa, că: „Principiul autonomiei cultului nu ar mai fi respectat dacă insanțele de drept comun ar exercita controlul asupra hotărârilor luate de instanțele disciplinare și de judecată bisericească în probleme doctrinare, morale, canonice și disciplinare” [v. Decizia CCR nr. 448/2011 referitoare la excepția de neconstituționalitate a disp. art. 26 din Legea nr. 489/2006 privind libertatea religioasă și regimul general al cultelor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 424 din 17 iunie 2011.].
[10] Adoptat prin Legea nr. 286/2009 privind Codul penal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 510 din 24 iulie 2009, cu modificările și completările ulterioare.
[11] Adoptat prin Legea nr. 135 din 1 iulie 2010 privind Codul de Procedură Penală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 486 din 15 iulie 2010.
[12] În ipoteza în care instituția a avut în vedere Episcopia Greco-Catolică din București, la o minimă cercetare se poate observa că denumirea oficială a acesteia este Episcopia Greco-Catolică Sfântul Vasile cel Mare de București.
