Premium
Acest nume de pe LISTA RUŞINII este poate cel mai important, împotriva tuturor aparenţelor. Am să şi argumentez. Drumul până în 1989 al tânărului Andrei Pleşu trebuia să fie al unui intelectual bolşevic autentic. În realitate, treaba a ieşit mult-mult mai bine. Pot spune că a ieşit perfect.
Pe vremea când alţi tineri de 19 - 20 de ani flecăreau prostii pe la Lido sau Grădiniţa, la o halbă cu guler gros, Andrei Pleşu înţelegea avantajele, viitorul şi necesitatea de a fi un bun bolşevic, drept pentru care intră în rândurile PCR şi devine repede Organizator de grupă de partid. Era bun, puştiul, se vede treaba. Pe aceeaşi linie, în 1972 se căsătoreşte cu Catrinel Maria Petrulian, o doamnă despre care se va dovedi ulterior că a lucrat ca o albinuţă pentru Securitate. Acum Pleşu nu avea numai un atu, ci două: carnetul de comunist şi soţia în Secu. Trai, neneacă. Porţile Paradisului roşu i se deschid. Şi îi pică şi două burse. Prima, Humboldt, la Universitatea din Bonn şi, şapte sau opt ani mai târziu, la Universitatea din Heidelberg. Deci ce avem până aici? Iaca: un carnet de partid, o soţie la Secu şi două burse. Profilul noului intelectual bolşevic prinsese deja contur. Se lipeşte de Noica, unde îl regăseşte pe prietenul său Liiceanu, dar şi pe alţi intelectuali tineri, viitorul Patriei Socialiste. Unii dintre aceşti intelectuali au declarat că ocoleau dubleta Pleşu-Liiceanu pentru că treaba nu mirosea bine deloc. Era pe vremea când bancul care spune că acolo unde sunt doi cetăţeni, sigur unul e de la Securitate deja devenise realitate. Apoi se insinuează în Meditaţia Transcedentală. Unii spun că la ordin, alţii că trebuia să i se creeze aparenţă de disidenţă. Treaba e că Pleşu nu prea voia disidenţă, el voia sub aripa partidului şi gata. Mă rog, cade împreună cu gruparea în cauză şi este exclus din PCR. Probabil nu i se explicase foarte clar ce avea de făcut, căci, după ce toarnă pe câţiva dintre ‘telectualii din MT, trimite două epistole către Marele Cârmaci în care îşi cerşeşte statutul înapoi. Ce e un bolşevic fără carnet? Un neica nimeni cu două burse în afară şi numeroase alte vizite prin Europa. Trimisul scrisorilor poate părea un gest naiv şi destul de jenant, dar ilustrează caracterul infect al grosului cărturar. Ca să nu mai spun că şi scrisorile astea… de obicei îţi aduceau acasă nişte gealaţi în costume gri-şobolan care te duceau na-na, şi nu se mai auzea de tine decât ca un nume de pe fişa de internare într-un spital de boli psihice. Lui Pleşu nu i s-a întâmplat asta, pentru Liiceanu intervenea Gogu Rădulescu, ce mai, disidenţă în toată regula. Se mai spune că acea perioadă a fost minunată pentru crearea unor disidenţi “vopsiţi”. Brusc, partidul nu te mai trimitea la Canal sau la pârnaie, ci se inventase arestul la domiciliu, ca în cazul lui Mircea Dinsecu, pardon, Dinescu căruia i se aducea vodka acasă, sau “semiexilul”, soluţia găsită în cazul lui Pleşu. Bietul om a zăcut greu, chinuit de aerul bun al zonei şi de liniştea binefăcătoare de la Tescani. Aşa disidenţă ar fi vrut să facă toţi cei care şi-au lăsat oasele la Poartă Albă. Dar n-ar fi acceptat-o, simţind falsitatea, butaforia care le ţinea loc de scenă. L-aţi fi văzut pe Coposu sau pe Ţuţea în locul unui Pleşu sau Dinescu? Imposibil, diferenţa morală este uriaşă. Şi că veni vorba de morală. În 1988, Pleşu scoate broşura Minima moralia, cărţulie cu titlul ciordit după o lucrare a filozofulului german Theodor W Adorno, al cărui volum se voia o replică la adresa lucrării Magna Moralia a lui Aristotel. Broşura se vinde bine şi aşa îl cunoaşte publicul larg pe Andrei Pleşu, în 1988, cu un an înainte de a deveni ministru al Culturii. Ce bine funcţiona Securitatea ca mâna destinului… Pleşu îşi făcuse notorietatea cu Minima moralia, Liiceanu cu Jurnalul de la Păltiniş. Aveam intelectuali de forţă, cu viziune şi viitor, deschişi, capabili, născuţi manageri, buni la toate şi mai ales la alea civice, strălucitori şi înalţi dpv etic, uşor disidenţi, atât cât să dea bine la CV. Planul, cum spuneam a reuşit minunat. Noua gaşcă, aprobată de fapt de Secu pornea vertiginos în capitalismul de tip nou.
Despre Pleşu mai trebuie spus ceva: el este, de departe, cel mai deştept din grupul intelectualilor lui Băsescu, grup denumit popular drept “sculele lui Băse”. Practic, el este creierul acestui grup. Inteligent peste măsură, cu simţul umorului şi proprietatea cuvintelor bine însuşită, fără frică de a intra într-o polemică mai mult sau mai puţin gazetărească, el e cel care gândeşte. Alte mânuţe făptuiesc. Pleşu însă nu trebuie subestimat, nici un moment!
Şi vine marea zaveră de decembrie. Oare cine ar fi putut reforma mai bine cultura Neamului decât unul care s-a luptat (vrăjeală) pentru anumite drepturi şi bla-bla-bla. În decembrie 1989, Pleşu devine ministrul Culturii. Prima mişcare, (conform planului sau poate gândit doar de Pleşu, căci statuia de Liiceanu este inamovibilă mintal), îl împroprietăreşte pe Liiceanu şi-l transformă în primul editor din ţară. Peste noapte, printr-o privatizare ascunsă de ochii lumii, bine motivată moral şi politic. Peste noapte spun, gânditorul Liiceanu devine mare capitalist în zona cărţii, a librăriilor, cu resursele uriaşe ale Editurii Politice. Nici până azi nu se ştie ce a “moştenit” Gabriel cu adevărat, dar se ştiu nişte eşalonări şi nişte scutiri de plăti către stat care nu se justifică neam.
Deci, Pleşu are editorul sau pe viaţă. Orice pârţ ar pune pe hârtie, Humanitas îl va publica imediat, într-un tiraj corespunzător naşului de facto al editurii. Tot la această editură se publică volume care înjură copios România şi poporul ei. Cred că este una dintre condiţiile esenţiale că să scoţi o carte aici… Un popor al cărui trecut este denigrat continuu, a cărui istorie este reinterpretată o dată pe an, care se sprijină pe vârfuri ale intelectualităţii care îşi urăsc propria origine, miroase rău a trădare naţională, a subminare a identităţii sale istorice şi nu poate avea ca scop decât vaporizarea conceptelor de naţiune, unitate, independenţă sau chiar neam.
Că să tragem o concluzie: privatizarea Editurii Politice are multe necunoscute ce nu mai pot fi elucidate, căci nici prea multe acte nu se mai găsesc, dar, cu siguranţă acolo s-au făcut matrapazlâcuri pentru care cineva ar trebui să cam plătească gras.
Încă una: şi Pleşu ,şi doamna inimii sale au semnat, fiecare la rândul lor că n-au avut treabă cu fostul sistem. Spre exemplu, el a semnat că n-ar fi fost în partid şi Catrinel, când a fost unsă director la ICR, a semnat că n-a avut de a face cu Securitatea. Băi, ce memorie scurtă au unii intelectuali? În plus, Pleşu a tropăit şi pe la CNSAS, deşi nu ştiu ce ar fi putut face un asemenea devotat membru PCR printre atâtea acte interesante. Poate aşa s-o fi evaporat şi dosarul lui Băse, un mecena al intelectualilor săi. Vreo 10 ani. Acu’ e pensionar, dar nu m-ar mira să se apuce de scris vomitive ce vor fi editate la Humanitas…
Apropo de moralitatea lui Pleşu. Mineriada din 13-15 iunie îl prinde pe Pleşu în aceeaşi poziţie, aceea de ministru al Culturii. Ca mare voce civică, mare gânditor şi mare democrat, ce face Andrei? Îşi dă el demisia? Nici vorbă, căci mai avea una-alta de terminat. Ulterior a înfierat mîrşava mineriadă cu toţi bojocii, la vremea ei însă, mai subţire. Era ocupat, să se lupte cu inamicii culturii, dar nu cu ăia de pe stradă, care cafteau studenţi cu sete, ci cu ăia ascunşi prin birourile unde îndesa câte două falice ecleruri într-o singură gură.
Am scris despre grosolanul plagiat al lui Liiceanu şi despre titlul furat de Pleşu de la un filozof german. Deci amândoi au căutări comune, dar Pleşu a mai dovedit-o odată, dat fiind că prima mersese foarte bine. În volumul „Pamfletul negru”, semnat de filosoful Constantin Barbu împreună cu ziaristul Costin Creţu este dezvăluit al doilea plagiat al eroului nostru: “În volumul „Despre îngeri” la care se referă Constantin Barbu, Andrei Pleşu inventează o nouă formă de plagiat! El preia un pasaj din lucrarea lui Henry Corbin, „Le paradoxe du monothéisme”, pune în ghilimele doar prima jumătate a citatului, apoi şi-o însuşeşte pe cea de-a doua, copiind chiar şi cuvântul „etc.”! Că să-şi ascundă plagiatul, mizând pe ignoranţa cititorului sau pe circulaţia redusă în România a cărţii lui Corbin, indică în nota de subsol p. 112 din vol. „Le paradoxe du monothéism”, în loc de p. 91, unde se află textul plagiat!”. Am dat acest citat că să fie clar că nu am ceva personal cu acest Gargantua al dulciurilor, vodcii ruseşti şi romanţelor triste, de sfârşit de lume. De fapt, genul acesta, de mic plagiat, de mică ciordeală, e specific erei în care s-a format Pleşu. Pe vremea lui, aducea toată lumea câte ceva de la serviciu. Instalatorii o ţeavă, măcelarii, kile de carne, lăcătuşii – un şpiral sau poate două, ăia de la RATB, ceva garnituri de geam, ca să-şi închidă omul balconul, s.a.m.d. Păi ‘telectualu ce să ia. Ia o vodkă la bord şi se apucă de scris cu alte cinci volume deschise pe masă. După o vreme, uiţi să mai pui ghilimele, la o adică dai vina pe corectură, pe redactorul lucrării, pe cine poţi, că tu eşti autorul şi nu poţi fi suspectat de asemenea crimă…
Inteligenţa lui Pleşu nu putea însă să stea locului şi s-a prins “le gros” că societatea civilă n-are glas. Imediat inventează, împreună cu alţii, ca orice comunist bine şcolit în Germania, Grupul de Dialog Social. Şi uite aşa, au apărut vocile civiliei. Nişte vectori care s-au muncit pentru orice preşedinte de dreapta, indiferent de Ţigareta sau alte afaceri oneroase. La ultimul, chiar au exagerat. La cât l-au pupat în dos pe Băsescu, Pleşu and the Gang meritau mai mult, nu doar poziţie de consilier sub cucuvea, de unde Andrei a şi plecat, că nu-i dădeau buget pentru eclere şi canapea pentru meditaţie.
Mai ridic o problemă. Pleşu şi Liiceanu sunt în putere, vom mai auzi despre canaliile astea. Treaba este că ei fac pui, prin filiaţie intelectuală. Cine sunt aceştia, unde se ascund puii şi când vor ecloza că să îşi revendice parentajul meschin al intelectualilor “buni”, plagiatori şi sofişti până peste urechi? Nu ştim asta, dar să ne gândim un pic: dacă antrenamentul aplicat pleşului şi liiceanului a funcţionat atât de bine, s-ar putea să găsim căpuşe tinerele dispuse ici şi colo, dotate cu aceeaşi tenacitate şi anduranţă, ca să nu spunem, nesimţire şi indiferenţă, ca şi mentorii lor. Nu i-ar fi mai bine României dacă am dezinfecta oleacă plaiurile ei? De ce să creşti nişte vipere la sân? Mai bine îi ajutăm să se dezvolte intelectual în Panama sau Uruguay. Lipsa noastră de reacţie s-ar putea să ducă la cel mai nesănătos curent aşa zis elitist de care am avea nevoie vreodată. La umbra marilor argumente, soluţii pentru micile nevoi. De grup. De castă. De organizaţie. Pentru ei, nu pentru Ţară.
Cunoscutul disident Gabriel Andreescu a descoperit care este lozinca sub care îşi trăieşte Pleşu viaţă: “Ipocrizia elaborată cu metodă este perfidie!”. Prea elegant!
În încheiere mai adaug o interesantă teorie extrasă din volumul “Fereastra serviciilor secrete” scris de un înalt ofiţer de securitate pe nume Aurel I. Rogojan:“Ea a debutat în momentul în care filozoful Noica a început să-şi pună în aplicare proiectul de a crea un fel de şcoală informală la Păltiniş inconjurandu-se de mai mulţi tineri intelectuali. Aşa cum se va vedea, Noica era de mult timp agent al serviciului secret britanic. În anii de destindere, în anii în care Nicolae Ceauşescu încerca să-şi construiască imaginea unui disident al lagărului socialist, în opoziţie faţă de Moscova, Securitatea română, respectiv Direcţia de Informaţii Externe, a montat un scenariu îndrăzneţ în colaborare cu serviciul secret britanic. El viza legendarea unor tineri intelectuali drept independenţi sau chiar disidenţi şi plantarea acestora în cercuri influente din Occident, unde urmau să devină un fel de avocaţi ai noii Românii. De fapt, aceştia au fost pregătiţi şi instruiţi pentru a deveni agenţi de influenţă cât se poate de credibili în favoarea puterii comuniste de la Bucureşti”.
Şi aşa ne-am ales cu noii intelectuali. Sofişti şi plagiatori!
