Spectacolul grotesc al hoardelor de ultrași maghiari care ar distruge totul în cale dacă forțele de ordine românești nu i-ar păzi ca pe niște potențiali infractori ar trebui să fie o atenționare clară pentru cei care se joacă de-a autonomia maghiară. Așa arată, în mod real, sentimentele hrănite de Budapesta la adresa românilor, ca dovadă că acești ultrași nu trăiesc printre români, nu au nimic a ne reproșa nici măcar în imaginația lor bolnavă, dar vin la București ca într-o țară inamică!
Priveliștea sălbatică a dorinței de violență este de tristă amintire pentru români. La fel au venit trupele horthyste peste ei în 1940, numai că atunci forțele românești de ordine fuseseră obligate să se retragă. Ceea ce a urmat știm, stau mărturie monumentele din Nordul Transilvaniei și amintirile celor care au supraviețuit. Tocmai de aceea, pretențiile liderilor politici maghiari despre modelul lor superior și despre binele pe care îl propun ei românilor dacă acceptă să intre sub stăpânirea ungurească mi se par o aberație. Ca și cum nu am avea o istorie împreună. Ca și cum nu am ști cine sunt ”eroii” pe care îi sărbătoresc formațiunile politice maghiare din Transilvania: cei 13 generali, Albert Wass, batalioanele secuiești ale morții și tot așa.
Tot niște batalioane ale violenței se doresc a fi și ultrașii veniți din Ungaria și tot așa au cucerit Transilvania și în Evul Mediu. O cultură nu constă în pretenții, ci în primul rând în bun simț. În România, indiferent de unde vii din altă țară, ești oaspete. Dacă un grup atât de mare de oameni înțeleg astfel ospeția, atunci nu e vorba de cultură, ci de sălbăticie. Politic, UDMR face același lucru atunci când tratează toleranța românească drept slăbiciune și ia poziție de cuceritor al Transilvaniei. Nu-mi vine în minte ca reacție altă formulă decât cea a strigătului strămoșilor noștri pașnici în fața hoardelor cuceritoare venite dinspre pustă: ”Au venit hunii!”
Comentează