Premium
Slăbiciunea instituției prezidențiale din România, după un an de mandat Iohannis, devine o adevărată vulnerabilitate.
România se confruntă cu câteva provocări uriașe în această perioadă, dar și în anii care urmează: 1. criza de securitate din regiune, cu Federația Rusă în plină ofensivă de recuperare a influenței în fostele țări satelit, 2. apartenența la o Uniune Europeană din ce în ce mai măcinată de crize structurale (economice și de securitate), 3. lupta anticorupție și întărirea statului prin păstrarea echilibrelor fine ale democrației, 4. nevoia de reforme interne profunde - în administrație, sănătate, educație, sectorul energetic, companiile de stat, 5. evitarea derapajelor populiste, în condițiile în care deficitul bugetar se află deja la cota de avarie (și anul electoral nu s-a încheiat).
Cum vom naviga prin aceste ape tulburi? Cine va conduce procesele? Cine va tempera excesele și cine va ține în frâu tendințele centrifuge?
Țara e încă puternic divizată. S-a născut un curent nou, autonom și vehement, orientat spre reforme rapide, tot mai vocal în susținerea responsabilității și integrității clasei politice. Deocamdată partidele politice, încă forme inerte, construite pe premisele tranziției de pradă, nu reușesc să-l reprezinte și să-l satisfacă. Se menține un segment conservator, nostalgic, temător și vulnerabil la crize, care se uită preponderent spre măsuri protecționiste ale statului. Aceste segment se află încă în situația de prizonierat mediatic. Transversal avem o revigorare a naționalismului, de la formele sale benigne, mai apropiate de patriotism, la cele extreme, xenofobe și șovine. Avem minoritatea maghiară din ce în ce mai puțin reprezentată politic, minoritatea romă, tot mai divizată și periferică din punct de vedere social și politic. Avem, de asemenea, o Diaspora numeroasă și tot mai implicată în destinul țării de origine. Schimbările instituționale menite să liberalizeze viața politică arată deocamdată ca o simplă cosmetizare în avantajul partidelor mari consacrate (finanțarea campaniilor, înființarea partidelor noi, votul prin corescpondență), fără șanse prea mari de îmbunătățire a reprezentării.
Președintele Iohannis ”strălucește” prin absența în coordonarea proceselor și nu poate umple deficitul de reprezentare al actualei clase politice. Ambițiile sale de unificare și reconciliere națională nu par a fi servite de cele mai inteligente mijloace. Aparatul cu care lucrează nu reușește să suplinească nici el inabilitățile de comunicare ale șefului statului și stilul decizional încă amorf, neconturat și ineficient. Dimpotrivă, se pare că echipa Președintelui nu face decât să consolideze acest profil slab. Dar echipa este irelevantă, atâta vreme cât personalitatea deținătorului funcției pare incompatibilă cu leadershipul de care țara are nevoie în aceste momente.
Guvernul tehnocrat și apolitic este o nefericită formulă de tranziție, slabă și ea, fără o legitimitate politică clară. Deocamdată guvernul se străduiește să țină piept exceselor electoraliste ale partidelor majoritare din Parlament (cu prea puțin succes) și își propune să organizeze corect cele două scrutine din acest an (un obiectiv care se va dovedi prea ambițios față de conextul general din societate).
Singura soluție stabilă pe termen mediu și lung, date fiind datele de intrare deloc optimiste, este ca voința politică atât de necesară să iasă chiar din alegerile parlamentare din acest an. Oricât de mult ar cocheta șeful statului cu menținerea premierului tehnocrat după alegeri, aceasta este o iluzie. Un Cioloș care trece prin alegeri ca simplu administrator și nu ca vârf de lance politic nu va avea legitimitatea necesară să mai ocupe funcția de șef al Executivului. Speranța rămâne tot la partidele politice sau la Cioloș, în cazul în care acesta, profitând de popularitatea de care se bucură, s-ar înregimenta într-o formațiune.
Oricât balet ar face cele două partide mari, PSD și PNL, în asumarea/lipsa de asumare a unui lider, ele sunt nevoite să-i propună președintelui o formulă de premier. Mai mult decât atât, sunt nevoite să intre cu acest lider în campania pentru parlamentare. Trucul de după #Colectiv n-o să mai țină. Atunci și liberalii și social-democrații s-au dat un pas în spate și, practic, l-au lăsat pe Iohannis să-și asume singur conducerea printr-un intermediar tehnocrat. După cum se vede, Iohannis se află aproape în aceeași situație ca înainte de #Colectiv, cu mențiunea că, fără Ponta, are liniște. Dar liniștea unui președinte nu poate ține loc de coordonare.
Debalansarea puterii executive spre Palatul Victoria, după alegerile parlamentare, pare a fi astăzi singura soluție realistă de a trăi cu un președinte-monarh până la sfârșitul mandatului. Cu condiția ca partidele politice să producă și să-și asume până în septembrie un lider. Că acesta va fi Cioloș sau altcineva, e mai puțin important în acest moment. Ce e sigur e că trebuie să fie cineva care să-i facă treaba actualui președinte.
