Premium
Câteva întâmplări recente, care vizau sistemul sanitar și sistemul de educație, ne arată un mecanism de reacție periculos pentru societatea românească, aflată într-o mare nevoie de reforme. Nu e ceva nou, dar, devenind repetitiv, deja putem identifica un traseu bine definit al declanșării isteriei la publicul din România.
O lege semnată de mai mulți parlamentari referitoare la mutarea accentului pe prevenție în sistemul de sănătate a declanșat o revărsare de ură și isterie. În loc să avem o dezbatere rațională, cu argumente, de o parte și de alta, despre modul în care putem face tranziția de la un sistem bazat de tratarea bolii la unul centrat pe prevenire, avem acuze, titluri fulminante, arătări cu degetul, retractări, desolidarizări ș.a.m.d.
În final, s-a ales praful de orice dezbatere. Liberalii, printre inițiatorii legii, au dat înapoi, șeful PSD le cere subordonaților politici să-și retragă și ei semnăturile de pe proiectul normativ. E adevărat, suntem în an electoral și nimeni nu riscă să intre în asemenea teme incendiare. Presa partizană abia așteaptă să ia la tir capete de politicieni din tabăra adversă.
Cam în aceeași perioadă a mai izbucnit un scandal la un liceu prestigios din Capitală. O poveste destul de obscură cu un profesor iubit de elevi care, în glumă sau în serios, nu e clar, îi punea să se umilească în genunchi pentru o notă mai bună. Am ratat și de data asta dezbaterea despre tratamentele la care sunt supuși copiii noștri în școli și despre ”pedagogiile” prăfuite, de modă veche practicate de profesorii noștri mai mult sau mi puțin pregătiți în domeniul lor.
Discuția a luat-o razna în alte direcții, evident partizane. Cei care au făcut dezvăluirea au fost acuzați de interese ascunse, elevii care au sărit în apărarea profesorului au fost puși la zid pentru minciună conspirativă. Bonus - jurnaliștii care au preluat inițial știrea, puși și ei la colț pentru lipsă de profesionalism.
Dacă ne uităm cu mai multă atenție, la fiecare scandal care izbucnește în educație și sănătate nu apar doar problemele din sistem, a căror dezbatere publică ar fi binevenită, ci o sumă de alte slăbiciuni ale partidelor și presei, cele care se presupune că dau viață democrației din România. Avem lașitate, intoleranță, invidie, suspiciune, rea-credință, boli mai vechi, unele înrădăcinate în comunism, altele în tranziție.
Problema adevărată e alta. Cum vom face vreodată reformele de care au nevoie educația și sănătatea? Cum vom putea iniția o dezbatere serioasă, în care toți cei implicați - părinți, copii, medici, profesori, pacienți, funcționari - să aibă o voce egală? Suntem oare capabili să ne așezăm la masă și să vorbim despre ce avem de făcut, fără distorsiunile partizanatului politic, fără artificiile unei prese super-tabloidizate?
Sau poate democrația mai mult ne încurcă când e vorba de reforme? Poate că nu putem face reforme decât de sus în jos, pornite de la experți și impuse autoritar prin asumări de răspunderi sau ordonanțe de urgență? Chiar și așa, ce durabilitate ar putea avea aceste transformări impuse?
Pare destul de clar planul lui Iohannis de a porni pe drumul acestor transformări prin consens la nivelul societății și nu prin confruntare. Dar despre ce consens poți vorbi într-un asemenea zgomot infernal care înlocuiește dezbaterea sinceră și aplicată asupra problemelor? Chiar și cu un guvern de mare coaliție, PNL-PSD, chiar și cu un premier tehnocrat, precum e Cioloș, care plutește deasupra partidelor și evită confruntările, va fi posibil să avem consensul democratic dorit de Iohannis?
Să ne înțelegem. Reformele nu sunt ușoare și, în general, orice schimbare mai de profunzime deranjează niște interese, unele aproape invizibile. Să modifici acum radical planul curricular în educație înseamnă mai mult decât pare la primă vedere: recalificarea unor dascăli nu e un proces pe care aceștia să-l accepte ca pe un dat, schimbarea sistemului de măsurare poate nu va fi placul tuturor părinților, creșterea standardelor academice nu va conveni fabricilor de diplome, modificarea conținuturilor din manuale nu va nici ea ușor de acceptat de ”cabala” minister-edituri ș.a.m.d. La fel stau lucrurile în sistemul sanitar. Mutarea banilor de la tratament la prevenție nemulțumește marile companii farmaceutice, transparența în achizițiile spitalelor deranjează niște rețele deja consolidate, care trăiesc în obscuritate.
Ce vreau să spun este că actorii implicați vor avea întotdeauna nemulțumiri. Unii dețin forța numărului, ceilalți forța banilor. Cei care dețin banii nu sunt întotdeauna preocupați de binele copiilor sau pacienților, dar vor ști să-i mobilizeze pe aceștia, prin forța numărului, împotriva schimbărilor care deranjează interesele celor cu bani. De ajuns ca elita politică să dea înapoi în fața unor asemenea campanii de presă care le mănâncă din voturi.
Cum vom ieși din acest cerc vicios? Chiar și într-o mare coaliție, în care portofoliile vor fi împărțite între PSD și PNL, tentația unora va fi să se desolidarizeze de deținătorii pârghiilor executive specializate, în cazul în care scandalul schimbărilor se va inflama, așa cum am văzut că se întâmplă.
Ne place sau nu să recunoaștem, de câte ori am avut de făcut reforme, prin confruntare sau consens, a trebuit să sacrificăm puțin din democrație. Guvernul a preluat rolul dominant și a învins Parlamentul în perioada 2010-2011. În cazul ”consensului lui Iohannis” avem un plan de majoritate cu un an înainte de alegeri, ceea ce nu e tocmai democratic. Chiar acceptând aceste concesii, aceste cedări de la democrație, deși ele pot fi periculoase, drama este în altă parte: să constatăm că, în final, am închis ochii la partea cu democrația, dar n-am obținut mai multă reformă.
