Premium
Truman Capote este unul dintre scriitorii pe care-i recitesc cu regularitate, fiind printre puținii care sunt aproape impecabili stilistic. Americanul știe să-și vândă marfa meșteșugit, la fel cum știe să povestească.
În story-urile lui perfect articulate, dozează diabolic ingredientele care fac succesul oricărei proze: sex& dragoste& moarte& celebritati& locuri exotice& alte cele…
Cine n-a citit romanele ”Cu sânge rece” sau ”Mic dejun la Tiffany”, a pierdut enorm. Dar, dacă vreunul, dintre cei care n-au dat încă peste ele, o să lectureze ”Muzica pentru cameleoni”, volumul de povestiri apărut în 2009 la Polirom, cred că o sa le caute. Fiindcă Truman Capote are talentul de-a bulversa. Personal, mă satur greu de textele lui, mereu surprinzătoare, nonconformiste și atent structurate psihologic.
Autorul e de trecut neapărat printre lecturile obligatorii ale aspiranților la o carieră în literatură. Au ce învăța de la el. Mai ales cum să scrie limpede- dar nu simplist, laconic- dar nu sărac în detalii relevante, și neplictisitor. Pot să deprindă să vadă ceea ce contează cu adevărat.
În prefața ”Muzicii pentru cameleoni”, Capote își autoevaluează necruțător activitatea literară, și are ce să spună, nu a trăit degeaba, comentând și pe marginea conditiei scriitorului, de unde retin: ”Când Dumnezeu îți face un dar, îți pune-n mâna și un bici; și biciul e destinat exclusiv autoflagelării.”; ”Scriitorii, cel puțin cei care riscă într-adevăr, care sunt dispuși s-o încaseze și să-și frângă gâtul, au multe în comun cu o altă specie de singuratici- tipii care-și câstigă traiul jucând biliard si carti.”
Printre povestiri, în corpul volumului în discuție, se află și un microroman tulburător- ”Cioplitorul de sicrie”; și, deși scrie despre subiecte fără un liant comun al temelor, întregul cărtii lui Capote reușeste să fie omogen. Performanța își găsește motivarea, probabil, prin transformarea lui T.C. în personaj, într-unul homosexual, alcoolic, histrionic, înzestrat cu o curiozitate detașată (cam șui formularea, totuși cuprinzătoare!).
Ca să vă incit, transcriu din ”Un copil frumos”, o relatare a unei întâlniri Marilyn Monroe- Truman Capote, după o înmormântare:
”TC: Acuma crezi ca putem pleca naibii de-aici? Mi-ai promis șampanie, mai știi?
Marilyn: Știu. Dar n-am nici un ban.
TC: Tot timpul întârzii și niciodată n-ai nici un ban. Suferi cumva de iluzia c-ai fi regina Elisabeta?
Marilyn: Cine?
TC: Regina Elisabeta. Regina Angliei.
Marilyn (încruntându-se): Ce treabă are pizda aia cu chestia asta?
TC: Nici regina Elisabeta nu umblă niciodată cu bani la ea. N-are voie. Banul nu trebuie să mânjească mânușitele regești. E o lege sau așa ceva.
Marilyn: Bine-ar fi să dea o lege din asta și pentru mine.
TC: Tu ține-o tot așa și poate or să dea.
Marilyn: Păi, aoleu. Ea cum face ca să plătească? Cum ar fi atunci când merge la cumpărături.
TC: Doamna ei de companie se ține după ea cu un sac plin cu lovele.
Marilyn: Știi ce? Pun pariu că i se dau toate pe gratis. În schimbul favorurilor.
TC: Foarte posibil. Nu m-ar surprinde deloc. Furnizorul Majestății Sale. Câini Corgi. Toate bunătățile alea de la Fortnum& Mason. Iarbă. Prezervative.
Marilyn: Ce sa facă ea cu prezervativele?
TC: Nu ea, prostuțo. Nerodul ăla care merge la doi pați în urma ei. Prințul Philip.
Marilyn: A, acela. Mda. E drăguț. După cum arată, pare să aibă o sculă frumușică. Ți-am povestit vreodată cum l-am văzut pe Errol Flynn scoțându-și scula la înaintare și cântând cu ea la pian?”
V-am stârnit, nu? Bon apetit la lectură!
