Premium
Unii zic că managerii companiilor de stat au salarii prea mari, nesimțite chiar, după o formulă inventată de Boc și reluată de Ponta. Alții zic că nu salariile sînt problema ci modalitatea de selecție a managerilor. Managerii ar trebui selectați pe criterii de competență, nu pe criterii politice. Competență în ce? Ce fel de obiective au companiile naționale? Au obiective economice, cum ar fi profitul, sau obiective politice, cum ar fi binele comun? Ce fel de decizii ia un manager al unei companii naționale? Decizii motivate economic sau motivate politic?
Ne contrazicem atunci cînd pretindem de la companiile naționale obiective politice (binele comun) și cerem să fie conduse de manageri numiți pe criterii de competență economică și nu politică. Dacă la nivel politic se decide ca o anumită companie națională să cumpere materii prime de la o altă companie națională, chiar dacă sînt mai scumpe decît cele din import, pentru a o menține în viață pe aceasta din urmă, și astfel, și în același timp, tot prin decizie politică, nu poate mări prețurile (ce produc companiile naționale e bun național, fiecare avînd dreptul să primească aceste bunuri la un preț pe care și-l poate permite) compania respectivă trece pe pierderi. Ce putem spune despre managerul companiei respective? Este competent sau nu? A adus compania pe pierderi, însă compania și-a respectat rolul ”strategic” (este o companie ”strategică”, acesta este și principalul motiv pentru care nu este privatizată). Dacă cerem managerului respectiv să fie un bun profesionist al businessului, atunci deciziile sale trebuie să fie decizii economice, care urmăresc profitul. Principalul obiectiv al său este să vîndă cu profit. Adică să aibă o piață care să-i cumpere produsele la un preț mai ridicat decît costurile. Sau, pentru supraviețuirea companiei, să vîndă măcar la un preț egal cu costurile.
Haideți să facem următoarea comparație:
- în 2011 Compania Națională ”Bunul Întregului Popor”îl are manager pe Vasilică din Periș. Vasilică cumpără materie primă de la o altă companie de stat cu 10 000 de angajați (Compania Națională ”Materia Primă Steagul Roșu Decebal&Burebista”). Dacă ar cumpăra materia primă la prețul pieței, adică, să zicem cu 30% mai ieftin, compania națională de la care cumpără ar trebui să concedieze 6 000 de angajați. În același timp, nu poate crește prețul produsului pe care îl vinde fiindcă cîteva sute de spitale, școli și sute de mii de familii cu venituri mici nu pot plăti acest preț ridicat. După un an, compania are pierderi de 20% din cifra de afaceri, datorii neplătite la stat, bănci și furnizori. Însă compania națională-furnizor de materii prime și-a menținut cei 10 000 de angajați și sute de școli și spitale și sute de mii de familii cu venituri mici au benficiat de acest produs considerat vital de către doctrina comună, mainstream să zicem.
- în 2012 Compania Națională ”Bunul Întregului Popor” îl are manager pe JR din Dallas, manager adus din afară. JR decide să nu mai cumpere materie primă de la Compania Națională ”Materia Primă Steagul Roșu Decebal&Burebista”, companie de stat cu 10 000 de angajați, și să se orienteze spre furnizori care vînd la prețul pieței, adică cu 30% mai ieftin. Fiind principalul client al acestei companii, în lipsă de comenzi, compania respectivă își reduce activitatea, închide 60% din capacități și dă 6 000 de oameni afară. Astfel, din start, JR din Dallas scade cheltuielile cu materia primă cu 30%. În același timp, pentru a compensa creșterile altor costuri JR decide să crească prețurile și caută noi clienți care își pot permite aceste prețuri. Poate alege să intre pe noi segmente de piață, să meargă pe exporturi sau să se concentreze pe clienții industriali, mari, să scadă producția, să crească calitatea produsului și prețul. Aici are la dispozițiile toate tacticile și strategiile economice și de marketing, pe care, fiind un manager cu experiență, le cunoaște și stăpînește. La final de an, după ce și-a stabilizat costurile și s-a repoziționat pe piață, JR din Dallas a reușit nu numai să elimine pierderile, ci și să treacă pe profit. Astfel, după un an de condus Compania Națională ”Bunul Întregului Popor”, JR din Dallas a reușit să obțină un profit de 15% pentru aceasta. În același timp însă, spre disperarea adepților doctrinei comune, Compania Națională ”Materia Primă Steagul Roșu Decebal&Burebista” a concediat 6 00o de angajați iar sute de spitale și școli publice și sute de mii de familii cu venituri mici nu au mai avut acces la acest produs considerat vital.
Care dintre cei doi manageri este mai bun, care este competent și care incompetent?
Dacă un produs este considerat vital se mai supune el regulilor economice? Care sînt criteriile după care este considerat vital? Cum ajunge acest produs la consumatori?
Dacă o companie națională produce așa-zise bunuri vitale la care omul are dreptul (energie termică, energie electrică, mîncare, sănătate, educație, case, cultură, distracție, drumuri, parcuri etc) mai poate funcționa acea companie după regulile economice? Dacă produsele respective sînt vitale și ele trebuie să ajungă, prin Constituție și lege, la fiecare om și niciun om nu poate fi văduvit de respectivele bunuri, atunci nu mai avem piață, nu mai putem vorbi de cerere și ofertă, și nici de preț. Între cel care pune la dispoziție bunurile și beneficiari nu avem o relație economică. Bunurile respective sînt puse la dispoziție automat, fără a se aștepta o contraprestație. Relația nu mai presupune un contract între părți și manifestări de voință. Aici vorbim deja de decizii politice, nu de relații economice. Punerea la dispoziția tuturor cetățenilor a respectivelor bunuri așa-zis vitale este reglementată constituțional, nu de contracte între părți. Dacă fiecare om are dreptul la 1 metru cub de ”chestie vitală” atunci punerea la dispoziția respectivului a metrului cub la care este îndreptățit este o chestiune politică, nu economică.
Trebuie să ne decidem. Ori companiile naționale au importanță strategică, iar importanța strategică nu poate fi decît politică, decisă de politic, căci nu există importanță strategică în economie, și trebuie conduse de manageri deciși politic, care să ia decizii politice și ale căror performanțe sînt evaluate după criterii politice, ori companiile naționale sînt entități economice, fără importanță strategică, și trebuie să funcționeze după principii economice, să urmărească profitul, să-și aleagă furnizorii și piețele după criterii economice, să dea faliment și, finalmente, să fie închise dacă nu reușesc să supraviețuiască economic și să aibă venituri mai mari decît costurile. Dacă sînt entități economice, care funcționează după principii economice, atunci ele pot fi la fel de bine și privatizate. Dacă statul se dovedește un bun manager și conduce respectivele companii după principii economice și obține profit, atunci să le păstreze statul, dacă nu, atunci să le privatizeze. E greu de crezut însă că statul poate conduce eficient, după principii economice, o companie, atît timp cît motivațiile statului sînt politice, nu economice. Cei care iau deciziile sînt politicienii (ei conduc statul) iar ”proprietarii” companiilor naționale, cetățenii, au așteptări politice de la aceștia. Cetățenii nu primesc dividende de la respectivele companii și nici nu-și pot vinde participațiile. Sînt companii de stat, nu publice. Propietarul este statul, entitate vagă, reprezentată de politicieni și funcționari. Politicienii și funcționarii cîștigă de pe urma unei companii naționale atîta timp cît respectiva companie aduce beneficii politice (locuri de muncă subvenționate, bunuri vitale pentru tot poporul) sau ilegal-financiare (căpușare prin firmele private ale politicienilor și funcționarilor).
S-o spunem p-aia dreaptă: companiile naționale sînt o minciună. Prin ele statul mimează economicul. Însă aceste companii funcționează exclusiv după criterii politice și au obiective politice (sau sociale, sau spuneți-le cum vreți). Ori statul le privatizează și le lasă să funcționeze pe principii economice, ori le transformă total în administrații care acordă cetățenilor, în schimbul taxelor și impozitelor, anumite bunuri și servicii. Iar alegerea managerilor, atîta timp cît aceste companii așa-zis naționale sau strategice au obiective politice și funcționează după criterii politice, să se facă politic. Dacă se dorește selecție pe criterii de competențe economice, de business, atunci să se privatizeze și proprietarii vor avea grijă ca de investiția lor să se ocupe cei mai buni manageri cu putință. Dacă nu vor avea grijă, va fi pierderea lor.
