Premium
Încă de la apariția primelor scenarii cu privire la închiderea școlilor, ca urmare a evoluției pandemiei, am semnalat un fenomen care implică provocări și soluții urgente pentru sistemul educațional românesc: gradul ridicat de abandon școlar și universitar. La o primă definiție, abandonul înseamnă retragerea elevului sau a studentului de la un ciclu de studii înainte de finalizarea acestuia la termen. În acest moment, prin lipsa măsurilor importante, necesare pentru grupurile vulnerabile, observăm accentuarea acestui fenomen, observă deputatul Camelia Gavrilă, vicepreședinte al Comisiei pentru Învățământ, Tineret și Sport din Camera Deputaților.
”În luna mai, a apărut un raport publicat de către ONU, în care se preciza că mai mult de 770 milioane de elevi sunt afectați direct de efectele produse de pandemia de SARS-CoV-2, la nivel mondial, prin măsura închiderii școlilor sau a universităților. Studiile arată că situația era deja dramatică și la nivel național, unde doar 15,2% dintre tinerii cu vârste cuprinse între 18 și 24 de ani au finalizat opt clase. Procentul prezintă creșteri de la an la an, deși în anul 2010 România și-a asumat să ajungă la un nivel de aproximativ 11% rată a abandonului școlar.
Cauzele sunt multiple, generate de contextul social și de gradul de vulnerabilitate al elevului/studentului și se pot traduce prin:
- Absența unei infrastructuri digitale și dotările insuficiente din cadrul școlilor pentru susținerea procesului educațional. Discuțiile cu diferite cadre didactice subliniază slaba dotare a școlilor din mediul rural. Mulți elevi nu se pot adapta la noile sisteme de învățare sau nu au deloc acces la acestea, din cauza resurselor limitate din familie, astfel încât unii tineri renunță definitiv la școală. Deși există un anume avantaj al școlilor din mediul rural, prin incidența scăzută a cazurilor de infectări cu noul virus față de orașe, ar fi fost util ca elevii să poată continua, chiar și parțial, procesul de învățare „față în față”. În plus, nici la acest moment, după 7-8 luni de context epidemiologic grav, nu se știe numărul exact al elevilor din sistemul educațional care au sau nu acces la această formă de educație online.
- Existența unei motivații intrinseci, în principal din partea elevului, dar și din partea părinților, face diferența între prezența activă la orele online sau doar mimarea unei implicări în procesul educațional, în sensul unei atitudini pasive. Absenteismul la ore, neimplicarea în dialogul cu profesorii sau colegii, participarea indiferentă la procesul de studiu reprezintă premise clare spre rezultate modeste, chiar risc de nepromovabilitate și, ulterior, inevitabilul abandon.
- După 9 luni de pandemie, încă discutăm despre competențe insuficiente, despre încrederea scăzută a cadrelor didactice, a elevilor și studenților în sistemul de școală online. Guvernul României nu are până în prezent un program național clar și resurse financiare alocate direct și eficient pentru cursuri de pregătire, de formare a competențelor digitale, de aprofundare a unor metode didactice alternative, inovative de lucru în noua situație.
- Riscul de sărăcie și excluziune socială se asociază implicit fenomenului menționat. Într-un studiu realizat de organizația Salvați Copiii România 35,8% dintre copiii din familiile dezavantajate sunt expuși acestui risc, iar procentul în ceea ce-i privește pe copiii din mediul rural este mai mare, 44,3%.
- Existența unor programe universitare, care să integreze mai bine studenții de anul I și II în noul context universitar, consilierea adecvată, încurajarea, o constantă comunicare pedagogică, redirecționarea unor alocații bugetare către dezvoltarea serviciilor educaționale în sistem online, sprijinirea prin burse adecvate a celor din grupuri vulnerabile – toate acestea sunt urgențe și soluții relevante.
Rezultatele lipsei de acțiune din prezent se vor vedea în analizele și raportările de la finalul anului școlar sau academic, dar și mai gravă este proiecția acestor rezultate în viitor – creșterea persoanelor necalificate sau cu un nivel scăzut de pregătire și cultură, un grad ridicat de analfabetism funcțional, cheltuieli cu serviciile sociale pentru susținere, integrare și formare profesională ulterioară.
Siguranța educațională a elevilor și a studenților presupune o implicare activă la toate nivelele – guvern, minister de resort, instituțiile competente și organizațiile din societatea civilă. Tema de față este un semnal pe care societatea întreagă trebuie să îl înțeleagă, dar mai ales părinții care trebuie să ofere sprijinul familiei pentru continuarea unui studiu adecvat în această perioadă dificilă. În același timp, se cuvine să precizăm că responsabilități majore revin elevilor și profesorilor: elevul trebuie să înțeleagă că orele realizate la domiciliu implică la fel de multă atenție și seriozitate ca și activitățile desfășurate în școală, după cum profesorul are multiple roluri: datorie profesională, nevoia de competență științifică, un rol pedagogic important, dar și o datorie morală de a se implica deplin în acest complicat format pedagogic, pentru ca elevii și studenții să performeze la disciplina respectivă. Parteneriatul de cursă lungă între elevi, profesori și părinți trebuie să fie mai puternic ca oricând.
Abandonul școlar sau universitar nu este doar o temă de analiză sociologică sau în planul politicilor educaționale, ci un fenomen grav accentuat de contextul actual, prin decuplarea de la atmosfera firească de școală sau universitate, de la posibilitățile dialogului față în față cu profesorii, în general de la cadrul complex de studiu, cu relații interumane absolut necesare și interesante experiențe de învățare”, susține ea în comunicatul remis redacției.
