Premium
Îmi pare mie sau Prea Fericitul, în picoteala propriei beatificări, nu visează doar o Catedrală pantagruelică, ci ne vrea musai și neam de mucenici?
Zi mohorâtă de aprilie. În taxi, la radio, un preot de pe la Patriarhie zice, foarte sigur pe el, că ne pregătește de "apoteoza" pascală: cică ”începând de azi vom trăi toți treptele suferinței, pas cu pas, cu ochii minții și însuflețire creștină". Că "altfel nu avem cum să simțim miracolul învierii". Ajutați-mă, că nu îmi e clar, fu amenințare sau înștiințare?
Hai să recunoaștem: nu e Isus de vină că oamenii ajung să nu mai dea pe la biserică. Credeam că nu să urcăm pe ”treptele suferinței” voia să ne învețe, ci valoarea sacrificiului pentru ceilalți. Ultima oară când verificasem, el vorbea de iubire. Și, nu știu de voi, dar nu am văzut pe nicăieri icoane în care să poarte un bici. Sau, poate am citit altă Biblie? Nu Isus zicea: "Lăsați copii să vină la mine!", în timp ce Irod hăituia și hăcuia pruncii cu armata? Au schimbat personajele în manualele de religie și nu știu eu?
Cu toate acestea, iaca, religia se străduiește să ne înspăimânte, nu să ne încânte! Curată ”însuflețire creștină”! Dar, ce să faci când "prea fericiții" nu văd că în loc de devotați, excesul de habotnicie produce apostați? Când în loc de dragoste, ei se învârtoșează să ne transmită frică?
Din păcate, cu ochii minții Prea Pierduți după apoteoze, religiile tind să uite de oameni. Prea Pătrunși de misiunea lor, unii "păstori" iau metaforele biblice ad litteram și ne cred "oi" de-a binelea.
Iartă-i, Doamne, că nu știu ce fac!
