Premium
Peste weekend am citit un articol excelent despre alegătorii lui Donald Trump. Articolul observa că, din 2005, există o metodă fiabilă de a testa „autoritarismul” unei persoane. Prin autoritarism nu înțelegem extremism, deși se poate ajunge și acolo, ci o preferință către ordine și disciplină. Dealtfel, întrebările de testare nici nu țin de opțiunile politice ci de opțiunile privind creșterea copiilor.
În timpuri normale autoritariștii nu se deosebesc în mod particular de restul alegătorilor, deși tind să aibă o preferință mai accentuată pentru partidul „legii și ordinii” (adică republicanii, dacă vorbim de SUA). Lucrurile se complică atunci când societatea trece prin schimbări semnificative care îi fac pe autoritariști să se simtă amenințați. Nu numai că devin mai receptivi la orice pericole descrise în spațiul public, ci încep să dorească și o soluționare a lor. Astfel, ei se îndreaptă spre acei lideri care le promit acțiune decisivă (în sensul restaurării ordinii în societate).
Ar fi fascinat să se fi testat asemenea atitudini și în România. Violențele anilor '90 și crizele economice succesive, putem presupune, vor fi activat predispozițiile autoritare. De asemenea, în istoria post-decembristă nu lipsesc deloc liderii care să fi promis (sau chiar pus în practică) acțiuni decisive, uneori la limita Constituției, alteori dincolo. Din nefericire, nu am găsit date utilizabile.
Dar putem discuta un caz extrem: Diaspora și opțiunile sale politice. A fi în afara țării poate fi stresant. Știm asta încă din folclor. „Neagra străinătate” este o expresie pe care o găsim de la Vasile Alecsandri până la cântăreți contemporani de muzică populară.
Problemele înstrăinării sunt cunoscute și în generația pașoptiștilor. Tinerii fii de boieri sunt primiți în saloanele și lojele masonice ale Parisului și se întorc cu o sete nesecată de nou. Bursierii săraci, în schimb, se întorc mai degrabă cu înclinații conservatoare, întrucâtva antimoderne, uneori de-a dreptul izolaționiste.
Tradițional, această reacție ar fi considerată a fi un efect al frustrării. Dar viața în străinătate, fără plasa de siguranță dată de familiaritatea cu mediul, familie și prieteni, include și un element de frică: că banii nu ajung până la finalul lunii, că educația nu va fi suficientă pentru a construi o carieră, frică de reacția celor de acasă dacă eșuezi. În lumina unei teorii precum cea de mai sus putem vorbi de o activare a autoritarismului la nivel personal.
Problema apare și la emigranții contemporani. Uneori, aceștia mai sunt descriși la modul romantic ca participând la o excursie în care se îmbibă cu valori democratice pe care apoi le aduc acasă. Această afirmație poate fi corectă până la un punct. Dar pot să vă spun din experienta mea de student la Roma și colocatar al unei comunități de români, că nu este completă. Muncitorul român este supus unor factori de stres și unor amenințări constante. Acestea pot include autoritățile, situația locului de muncă sau chiar alți români. Frica poate fi mai puțin prezentă la gulerele albe care se integrează cât de cât în clasa mijlocie a țării gazdă. Dar asta nu înseamnă că sunt liberi de frică.
Astfel, chiar în lipsa unor cifre, putem specula rezonabil că Diaspora este în mod substanțial expusă la frică, astfel încât autoritariștii au avut ocazii multiple să se activeze. Iarăși, odată activați, este rezonabil să speculăm că autoritariștii au o influență disproporționată la vot, transmițând și altora fricile lor politice și/sau fiind dispuși să stea la coadă pentru a vota. (În cazul SUA fricile care duc la votul către Trump în rândul ne-autoritariștilor sunt cele unde dușmanul este identificabil. Spre exemplu, teama de Iran este asociată cu sprijinul pentru Trump, pe când teama de accidente nu).
Iar, dacă ne uităm în trecut, vedem cum Diaspora a votat în ultimii ani partide și lideri care au promis acțiuni decisive care să pună "ordine în lucruri", fie că s-au numit PD / Traian Băsescu sau PPDD / Dan Diaconescu. Cazul votării lui Klaus Iohannis este mai complicat, dar este indiscutabil că actualul președinte părea mai decis și mai decisiv atunci decât pare acum.
Înainte să trecem mai departe, trebuie să spunem că se poate argumenta și că este în interesul rațional alegătorului din străinătate să voteze o schimbare decisivă, chiar și vag definită. Pe de o parte, există interesul de a vedea lucrurile schimbându-se; chiar atunci când șansa unei schimbări în bine este modestă. Pe de altă parte, românii din străinătate sunt izolați față de consecințele eșecului unei schimbări radicale. Chiar și rudele lor, dacă migranții trimit bani în țară, sunt relativ izolate de riscuri.
Tot acest ocol lung ne duce în situația de a putea specula cu cine ar putea vota Diaspora și pe viitor, adică la alegerile parlamentare din 2016. Ați ghicit: cu un lider puternic și decisiv. Iohannis nu este acest lider, chiar dacă în relația cu electoratul din țară ar putea re-aprinde flacăra pasiunii. Pe piață, în acest moment, singurul care mai are ambiții să joace rolul liderului salvator este Traian Băsescu, ceea ce crește șansa ca voturile Diasporei să meargă în mod masiv spre MP. Alternativa teoretică ar fi ori un nou lider populist de tip PPDD, ori un reprezentant al noilor partide anti-sistem. Însă Băsescu are notorietatea necesară, pe când un nou lider populist sau un partid anti-sistem ar avea enorme dificultăți în a-și face mesajul cunoscut.
Trebuie spus că votul prin corespondență este mai comod, iar AEP desfășoară campanii de informare pentru alegători, ceea ce ar putea trezi interesul unui electorat mai moderat. Dar, în lipsa unei prezențe cu totul surprinzătoare la vot, nu mă aștept ca acest lucru să modifice tendința.
Ironia este că PNL, partid care s-a preocupat într-o anume măsură de extinderea dreptului de vot pentru cetățenii de peste hotare, nu va beneficia, cel mai probabil, de acest efort.
Citiți articolul integral: The rise of American authoritarianism.
