Premium
Ziarul Financiar:
Conform legii, cei nouă membri ai conducerii BNR, patru executivi şi cinci neexecutivi, sunt numiţi de Parlament, la propunerea comisiilor de specialitate.
Practic, şefii BNR sunt propuşi de liderii partidelor, audiaţi de parlamentari şi apoi votaţi în plen. Deci este o numire politică.
Cei nouă membri vin în faţa parlamentarilor având în spate puterea unui partid, oricât de independenţi şi pricepuţi ar fi ei.
Între liderii paridelor se duc negocieri („Îţi dau un post aici, dar îmi dai unul acolo") pentru poziţii în conducerea BNR.
Având în vedere acest lucru, dacă cineva vrea să ajungă în conducerea BNR, trebuie să se ducă la liderii formali şi informali ai partidelor, să vorbească cu ei şi să vadă dacă găsesc şi obţin voturile necesare.
Chiar şi Mugur Isărescu, guvernator din 1990, îşi lua de fiecare dată susţinerea politică necesară. Tot trebuia să vorbească, cum a fost cazul în 2014 cu Ponta, Oprea, Blaga, Iohannis etc. chiar dacă era o formalitate.
Dacă numirea este politică, cei care vizează în conducerea BNR pot fi oameni de partid sau independenţi, dar care s-au împărţit în jurul unor cercuri care au legătură cu lumea politică. Practic, trebuie să ai relaţii la vârful politicii din acel moment, pentru a ajunge acolo.
Nu vine nimeni la BNR din neant, că-l ia cineva dintr-un birou şi îl pune acolo.
În 1990 Isărescu a fost adus la BNR din cercul celor care au preluat puterea după Revoluţie, fiind coleg în clubul de la Trocadero, celebrul restaurant de la Piaţa Universităţii, unde se adunau cei care lucrau la Institutul de Economie Mondială cu Adrian Severin, Eugen Dihmărescu, Petre Roman etc. În 1990 eşalonul care a preluat puterea se bătea pentru funcţii în Guvern, poziţia de la BNR nefiind în prim plan.
În 2004 Florin Georgescu a ajuns prim viceguvernator din poziţia de membru important al PDFR (PSD), fost ministru de Finanţe în guvernul Văcăroiu şi şef al comisiei parlamentare de specialitate, buget finanţe. Între timp, PSD l-a trimis şi la BCR ca şef al Consiliului de Supraveghere a celei mai mari bănci de stat. Atunci PSD era la guvernare.
Tot atunci, a venit şi Eugen Dihmărescu ca viceguvernator, fost ministru în guvernul Roman. El a fost înainte de 1990 colegul de birou al lui Mugur Isărescu la Institutul de Economie Mondială.
În 2009, surpriza a fost Bogdan Olteanu care era un politician până în măduva oaselor şi nu avea nicio treabă cu economia. Nimic nu justifica prezenţa lui la BNR. Dar pentru că numirile sunt politice, el şi-a găsit voturile necesare pentru a ajunge în conducerea BNR din partea PNL şi PSD.
Chiar dacă în cei şapte ani care au urmat de la numire Olteanu a încercat să se detaşeze de scena politică, imaginea lui a rămas tot de politician, mai mult decât un viceguvernator al BNR.
Iar trecutul de politician l-a ajuns acum din urmă, el fiind acuzat că a luat mită din poziţia de lider politic, nu de membru al conducerii BNR.
În 2014, Liviu Voinea minsitru în guvernul Ponta a fost surpriza din conducerea BNR. Voinea a fost recompensat de Ponta cu această poziţie pentru că a acceptat în 2012 să vină în guvern, ca responsabil pentru bugetul ţării.
Voinea l-a înlocuit pe Cristian Popa, cel mai cunoscut membru al conducerii BNR pe plan internaţional, după Isărescu. Popa avusese trei mandate de viceguvernator (din 1998 până în 2014), dar Ponta l-a preferat pe Voinea.
Indiferent cine eşti, ce experienţă ai, cât de bun economist sau bancher eşti, tot liderul politic se numeşte. Din acest motiv, niciun director din BNR nu a ajuns vreodată în conducere, ci a trebuit să îi dea raportul altcuiva, cu o influenţă politică mai mare.
Nu există o formulă ideală de alegere a conducere unei bănci naţionale. Fiecare ţară are propriul algoritm...
Pentru că Mugur Isărescu nu a lăsat în urmă o plasă de economii sau oameni mai tineri cu experienţă în Banca Centrală, se va naşte un important vid de influenţă. Aproape toţi directorii din BNR vor ieşi la pensie odată cu Isărescu. România nu abundă de economişti cu foarte multă experienţă managerială care să fie cunoscuţi şi în afară.
Demisia lui Olteanu, anunţată pentru luni, va aduce din nou liderii politici la aceeaşi masă, pentru numirea unui nou viceguvernator.
Dacă PNL, căruia îi revine postul va veni cu un om cu legături politice, va ieşi cu scandal. Dacă va veni cu un „independent", istoria acestuia va fi răscolită mai mult decât în mod obişnuit.
Poate nu ar fi rău, ca la americani, trecutul acestuia să fie cercetat de organele în drept pentru a nu ieşi la iveală alte evenimente gen Olteanu, Vîntu.
Isărescu, alături de actuala conducere a BNR îşi termină mandatul în 2019, iar atunci va fi o luptă în culise cumplită. Pe lângă bani, pentru că salariul nu este tocmai de neglijat (peste 15.000 euro/ lună), prestigiul de a fi guvernator este extrem de ridicat, având în vedere încrederea de care se bucură banca şi istoria ei.
Olteanu viza şi el funcţia de guvernator, dar a fost scos din decor.
Oricum, numirea noului viceguvernator după demisia lui Olteanu va fi extrem de urmărită, la fel ca şi oamenii care vizează acest post liber. Cei care ar putea avea un trecut neclar, ar trebui să renunţe din timp.
România nu are încă o istorie economică şi de business extrem de puternică care să livreze oameni de prestigiu pentru poziţiile publice şi din acest motiv se găsesc greu independenţi care să nu fie obligaţi faţă de cei care i-au numit.
Poate că este de studiat modelul de la Consiliul Concurenţei, unde un grup de experţi validează pe cei care vor să ajungă în conducere înainte ca aceştia să fie numiţi.
Dar pentru acest lucru trebuie schimbată legea BNR, ceea ce este destul de greu. Având în vedere că BNR raportează şi către Banca Centrală Europeană, cel puţin informal. Cei care vor să ajungă în conducere sunt studiaţi de la distanţă de la Frankfurt.
Evenimentul Zilei:
Criteriile de evaluare a Turciei rămân împărţite între cele democratice europene occidentale - lucru normal dacă e să judecăm că Turcia continuă negocierile de aderare la UE – şi cele ale unei puteri regionale dominate de un partid islamist şi dependente de un lider cu personalitate marcantă, pătruns de importanţa unei misiuni pe care o are şi chiar a unei mitologii ce-l înconjoară, Recep Tayyip Erdogan.
UE a salutat modificările constituţionale prin care Armata şi-a pierdut rolul de garant al laicităţii statului, la începutul administraţiei Erdogan, când preşedinte al Turciei era Abdullah Gul. Prin controlul civil asupra Armatei se acoperea un principiu fondator al democraţiei care excludea lovitura militară de stat sau dominaţia de influenţă a Armatei sau serviciilor speciale asupra treburilor publice. Turcia a îmbrăţişat această prevedere şi a utilizat-o în cazul a două presupuse tentative de lovitură de stat, Ergenekon şi Sladgehammer, efectul fiind dominarea completă a armatei prin schimbări repetate la nivelul Statului Major General.
Un lucru nu putem nega însă Turciei: se confruntă cu terorismul – PKK, Stat Islamic, DKPC-extema stângă anarhistă refugiată în Grecia; a suferit o tentativă de lovitură de stat, cu încercarea de asasinare a preşedintelui care se afla cu familia în vacanţă, bombardarea Parlamentului aflat în sesiune cu toţi parlamentarii în interior şi tentativa de a trage asupra aeronavei prezidenţiale şi de a bloca aterizarea lui Erdogan în Turcia. În final, când mulţimea a ieşit în stradă apărând democraţia şi, implicit, pe preşedintele ales Erdogan, puciştii din armată au tras şi a făcut peste 200 de morţi civili; în fine aşa numitul stat paralel, o construcţie pe baza influenţei unui cleric musulman şi al sistemelor sale de şcoli şi mass media. Feitullah Gulen a reuşit să se insinueze prin intermediul structurilor alumni în justiţie, poliţie, dar şi armată. Iar cel mai în măsură să cunoscă acest sistem era tocmai Erdogan, fostul aliat şi pupil al lui Gulen, care l-a ajutat să vină la conducerea statului.
