Fenomenul apariției „societății civile” nu este unul nou în lumea occidentală, el manifestându-se inițial organic, la nivel de comunitate. De pildă, când un grup de oameni, un cartier doreau o investiție publică ori remedierea unei probleme administrative, făceau petiții, eventual o pichetare, iar solicitarea lor primea un răspuns, de regulă favorabil. Asta a fost perioada romantică, legitimă și autentic nepolitică. Apoi au început temele ideologice, precum pacea, mediul, oceanele, balenele și multe altele. Sub aparența unor subiecte valide, organizații civice au început să primească sponsorizări, donații, atât de la particulari ce le susțineau cauza, cât și de la firme, companii, investitori. Următorul pas a fost implicarea politică fățisă, favorizată și de o decredibilizare generală a decidenților. Pe măsură ce democrația euroatlantică a asigurat pace, confort și bunăstare, oamenii au devenit dezinteresați de vot, de alegeri, de temele dezbătute. Mecanisme instituționale bine unse au asigurat, din inerție, prosperitatea, în vreme ce elita politică a devenit din ce în ce mai distantă față de oameni, în lipsa provocărilor reale (precum războiul, foametea sau altele asemenea). Nepriceperea a devenit evidentă când pandemia și efectele ei s-au suprapus cu criza energetică și explozia mai multor conflicte armate. Astăzi, temele majore ale ONG-urilor - adică a unor asociații, teoretic, non-guvernamentale - sunt eminamente politice. Iar suportul de care se bucură este, adesea, unul cvasi-religios, adică ține mai mult de credință, decât de rațiune, a dobândit un aer aproape epifanic, transcendent și mesianic. Să vedem de ce:
Simultan cu pierderea credibilității sistemului politic, în paralel cu idiotizarea în masă asigurată de rețelele sociale, unde „prostul staului a devenit facil lider de opinie”, democrația reprezentativă suferă, iar „societatea civilă”, adesea cu epoleți bătuți direct pe piele, vrea să participe la decizie. Dacă este sau nu oportun, eventual în ce măsură, e o discuție amplă, în paralel cu problema și provocarea pierderii capacității taumaturgice (vindecătoare) a clasei politice. Câtă vreme așteptările crescânde ale oamenilor din societatea consumeristă nu mai primesc o perspectivă de la politicieni, indivizii caută speranță în alte zone. Și nu vorbim de România, ci de întreg establishmentul „lumii libere”. Însă nu atât zgomotul „civililor” impresionează, cât suportul real de care aceștia se bucură în rândul naivilor.
Problema care se prefigurează astăzi, legat de toate aceste manifestări, e că responsabilitatea politică sau electorală a diverselor organizații este inexistentă: asociațiile pot face presiuni asupra decidentului guvernamental, alimentate de suportul popular, online sau stradal, însă fără a putea fi vreodată considerate "vinovate" de eventualul rezultat negativ al celor solicitate. Dacă politicienii pot fi sancționați la urne, inclusiv pentru slăbiciunea de a promova decizii la presiunea populară, „poporul oengist” este neculpabil. În plus, finanțările majorității ONG-urilor sunt cel puțin oculte, dacă nu de-a dreptul suspecte, fiind de notorietate cazurile de implicare în campanii denigratoare în zona economică, socială și, evident, politică.
În fine, cea mai mare provocare ridicată de fenomenul asociativ ține de suporterii acestuia. Cel puțin în România, o parte din zona urbană pare a se închina la icoana oricăror demersuri așa-zis civice. Iar discuția despre marile companii internaționale trebuie separată de impactul socio-politic al corporatiștilor. Spre exemplu, este evident că aderarea țării noastre la NATO și UE a condus la creșterea exponențială a investițiilor străine, asigurând locuri de muncă, clădiri de birouri, dezvoltare pe orizontală a multor altor industrii, precum și sume substanțiale plătite Statului prin taxe și impozite. În paralel cu aceste incontestabile beneficii pentru societate în ansamblul său, s-a născut și un nou tip de proletariat. Având denominarea generalizatoare de "corporatiști", această nouă pătură socială este generic dezamăgită, are conștiința de clasă și vocația politico-civică a votanților cu nemulțumiri legitime privind ritmul de modernizare și reducere a decalajelor economice și sociale față de Apus. Trăind cu permanenta iluzie a accederii la următoarea treaptă economică, prin afișarea bunăstării cumpărate pe credit, noul proletariat lucrează împreună, ca și acum 100 sau 150 de ani, însă nu în uzine, ci în birouri cubice, se simte la fel de exploatat de capitaliști, însă fără a fi organizat în sindicate, trăiește angoasele specifice societății de consum și se consideră îndreptățit să făurească istoria prin ralierea la tot felul de proteste inițiate de ONG-uri.
Iar aici se prefigurează răspunsul anunțat la întrebarea din titlu: cum e posibil ca fentele eminamente politice, deghizate în mișcări de stradă, să mai facă încă victime utile? Fenomenul este prezent în tot spațiul occidental, însă avem exemple recente made in România. Ultimii ani ne-au arătat ura și revolta față de PE SE DE, adus apoi la guvernare de inițiatorul protestelor. Oamenii care apărau justiția de Liviu Dragnea și care au votat la celebrul referendum inițiat de Klaus Iohannis au văzut legislația penală modificată prin OUG în primele două săptămâni ale „guvernului meu”, condus de Ludovic Orban. Partidul întemeiat pe o asociație „sălvătoristă” zbiera sloganuri despre pușcărie și flutura cătușele, până când propriii lideri au început să fie anchetați. În 2020, sloganul câștigător al ONG-istului Nicușor Dan a fost dușul cu apă caldă, iar luna trecută acesta și-a reconfirmat funcția, cu un scor uriaș, în ciuda dezastrului administrativ și edilitar, recunoscut de el însuși, dar și de alegătorii săi. Acest mit al „independentului” de politică, ideal provenit din asociații de „oameni noi”, pare să întărească zicala că lipsa gândirii critice (sau somnul rațiunii) naște monștri. Minciunile și promisiunile absurde ale unor inadecvați iau forma revelației divine, făcându-i pe adepți să ignore evidențele realității. Iar cel mai grav efect este că virulența fenomenului „civic, dar deloc civil” se manifestă în paralel cu o decredibilizare a clasei politice, lucru ce deschide numeroase opțiuni periculoase pentru viitor.
Comentează