Premium
Să mă ierte autorii poveştii lui Benjamin Button pentru că le-am împrumutat titlul, însă cazul jurnalistului Liviu Avram este cu siguranţă unul straniu. Prin evoluţia sa din ultimele săptămâni, dar mai ales prin dilemele şi contradicţiile legale şi morale pe care le ridică.
Liviu Avram, jurnalist „Adevărul”, este dat în judecată de Curtea Constituţională (sau va fi, potrivit declaraţiei făcute de Augustin Zegrean în exclusivitate pentru stiripesurse.ro) pentru că i-a numit „ticăloşi” pe judecătorii constituţionali. Deşi nu sunt de acord cu exprimarea jurnalistului, nu pot achiesa nici la demersul CCR, o instituţie care ar trebui să apere dreptul constituţional al libertăţii de exprimare. Dar povestea lui Liviu Avram devine cu adevărat interesantă când privind fondul problemei, evoluţia evenimentelor care au culminat cu această chemare în instanţă.
Jurnalistul şi-a depus un dosar de candidatură pentru alegerile locale, cu scopul declarat de a putea contesta la Curtea Constituţională articolele de lege care stabilesc necesitatea listelor de semnături pentru candidaţi şi alegerile într-un singur tur. Oricât de inteligent ar fi fost gestul şi oricât de aplaudat ar fi fost autorul gestului de o parte a publicului şi a lumii politice, demersul rămâne unul nejurnalistic. Liviu Avram acţionează ca un politician sau cel mult ca un „ong-ist”. La mijloc nu e nicio investigaţie jurnalistică, nicio dorinţă de a afla adevărul şi de a-l prezenta publicului larg, ci doar intenţia clară de a modifica o lege care i se pare incorectă.
Spuneam de la început că acest caz este unul straniu, pentru că te pune într-o situaţie ingrată, te obligă să recunoşti două adevăruri aparent contradictorii. Este mai mult decât evident că alegerile în două tururi ar fi o variantă mai democratică, deci de dorit. La fel cum numărul de semnături necesare pentru o candidatură poate părea o îngrădire a dreptului de a fi ales. Doar că realitatea e ceva mai complexă decât o discuţie de principiu. Dincolo de faptul că Liviu Avram nu era persoana potrivită pentru un asemenea demers (nu atâta timp cât este şi jurnalist), nici momentul nu este ales cu un minim bun-simţ. O modificare a legii electorale rămâne modificare (chiar dacă se invocă eliminarea unor îngrădiri), iar ea s-ar fi produs cu o lună înaintea alegerilor, contrar bunelor practici în domeniu, contrar recomandărilor Comisiei de la Veneţia. Într-o ţară normală, aşa ceva nu se întâmplă.
Liviu Avram a lăsat loc unor comentarii – răutăcioase, dar nu lipsite de temei – în care era acuzat că a devenit instrumentul unor politicieni. Acţiunea sa a fost exploatată la maxim de un partid (PNL) complice la stabilirea alegerilor într-un singur tur, care doar prin declaraţii, nu şi prin fapte, a dat impresia că şi-ar dori două tururi. Preţul celebrităţii astfel dobândite este plătit de jurnalist prin asocierea clară cu interesele unui partid. Orice demers pentru modificarea legii trebuia făcut fie din timp (în 2015 sau mai devreme), fie după alegerile locale din 5 iunie. Mai jurnalistic poate, mai moral cu siguranţă.
Până la urmă, Liviu Avram a păcătuit chiar prin fapta de care îi acuză acum pe judecătorii CCR: a luat decizii eminamente politice, a întreprins o acţiune în care scopul nu era unul jurnalistic, de aflare a adevărului, ci de impunere a unei păreri personale. Logic gândită, inteligent pusă în aplicare, dar cu dispreţ până la capăt faţă de statul de drept. Un stat de drept reprezentat şi apărat în acest caz, dintr-o postură total nepopulară, de „ticăloşii” judecătorii ai Curţii Constituţionale.
(P.S.: Chiar şi fondul problemei, în care nu am intrat, ar merita dezbătut: dacă alegerile în două tururi ar fi mai democratice, nu înseamnă automat că alegerile într-un singur tur nu respectă principiul reprezentativităţii. Dar discuţia asta cu altă ocazie.)
