DESCARCĂ APLICAȚIA: iTunes app Android app on Google Play Windows Phone Store
CELE MAI NOI ȘTIRI ȘI ALERTE BREAKING NEWS: ACTIVEAZĂ NOTIFICĂRILE

Falimentarea Greciei, cea mai responsabilă decizie politică

Istoria Greciei este una a falimentelor. Grecia a mai făcut default și în trecut. Nu a fost rău, ba chiar și-a revenit.

1823, primul împrumut al Greciei (stat încă nerecunoscut internațional, doar niște rebeli din Imperiul Otoman). Împrumutul a fost în banii de azi de 1,3 milioane dolari, bani destinați achiziției de armament pentru revoltă. În 1827, Grecia nu a putut plăti nici măcar dobânda pentru acești bani. La nivel istoric, Grecia și-a cucerit independența parțial și mulțumită armelor cumpărate cu acei bani, deci putem spune că a fost un faliment util, altfel statul grec ar fi apărut - după părerea mea - la 1877, după ce Imperiul Otoman pierdea războiul de pe urma căruia a apărut România ca stat independent și Bulgaria ca stat dependent. Deci, împrumutul a devansat apariția Greciei independente cu fix 50 de ani (Grecia și-a proclamat independența pe 1 Mai 1827). Grecii s-au plâns și au dat vina pe turci.
1893, premierul grec Charilaos Trikoupis rostește fraza celebră "din păcate, suntem faliți". În acea perioadă, Grecia s-a împrumutat peste puterile ei pentru a face proiecte de infrastructură necesare economiei unei țări în curs de dezvoltare așa cum era Grecia. S-au făcut căi ferate care sunt folosite și azi. Calculele au fost însă eronate, iar ritmul de dezvoltare al Greciei nu a fost atât de accelerat precum trenurile care rulau pe acele căi ferate, iar ritmul de plată a datoriei a fost mai mare decât ritmul creșterii economice. A fost un împrumut util pentru dezvoltarea țării, chiar dacă nu într-un ritm greoi. Grecii s-au plâns și au dat vina pe britanici.
1932, premierul grec Eleftherios Venizelos (numele aeroportului din Athena, pentru cunoscători) spune că țara nu și-a putut reveni din criza bursieră americană din 1929 (sună cunoscut?) și declară falimentul. Cursul drahmei devine fix față de aur și lira sterlină. Pe plan politic intern, a fost un consens, premierul s-a înțeles cu liderul opoziției Panagis Tsaldaris că țara este într-o situație grea. Grecia de atunci diferea față de Grecia de azi, deoarece nu avea industrie grea, nu avea turism, avea exporturi puține, producția industrială era firavă. Grecii s-au plâns și au dat vina pe americani.
După al Doilea Război Mondial, economia Greciei a mers prost. În anii 50, elita sifona bani de la bugetul de stat prin contracte preferențiale (culmea asemănării cu România de acum e că se turna asfalt prost și scump prin firmele unor prieteni, cam ca la noi azi) și prin furarea combustibilului destinat agriculturii pentru a fi consumat de mașinile scumpe ale potentaților de atunci (cam cum și-au bătut joc guvernanții de Agricultura românească în ultimii 25 de ani de a ajuns una de subzistență, ca în Sahel). Peste asta, nu trebuie uitat de războiul civil dintre pro-occidentali și comuniști. Grecia nu a intrat în faliment, dar grecii s-au plâns și au dat vina pe sovietici.
În anii 60, guvernul a subvenționat constructorii care au păstrat o parte din bani de pe urma materialelor proaste de construcție folosite, dar pe hârtie figurau că sunt de calitate și scumpe. Grecia nu a intrat în faliment, dar grecii s-au plâns și au dat vina pe mafioții locali.
În anii 70, Grecia a avut cheltuieli mari cu războiul din Cipru. Turcia a invadat partea nordică a insulei n 1974, unde a creat Republica Turcă a Ciprului de Nord (stat nerecunoscut internațional decât de Turcia, dar care există și azi). Grecia a sărit în apărarea ciprioților greci, dar nu a putut face față Turciei, așa că a fost nevoită să investească în armată, deoarece au realizat că după ultimul război în care au participat (al doilea război mondial, cu ultima luptă în Grecia în 1944 / fără să punem la socoteală războiul civil) armele au evoluat și ei au rămas în urmă. Grecii s-au bazat pe faptul că în caz de atac direct o să sară aliații din NATO în apărarea lor, așa că nu e nevoie să mai investească în armată. Grecii s-au plâns și au dat vina pe ciprioții turci.
În 1981, Grecia intră în Comunitatea Europeană (precursoarea Uniunii Europene) și speră într-o viață mai bună ca urmare a fondurilor europene (iarăși, sună a România). Programele de dezvoltare a zonei mediterane a CE au funcționat, oarecum. A crescut nivelul de trai în Portugalia, Spania, sudul Franței, sudul Italiei și Grecia. Dar în Grecia, fondurile europene erau fraudate în genere. Totuși, nivelul de trai a crescut peste tot prin țară. Guvernul lui Andreas Papandreou (de stânga) a naționalizat marile fabrici și asta s-a dovedit a fi o decizie proastă. Ca în Zimbabwe (unde guvernul a naționalizat în anii 2000 fermele albilor care produceau și le-a dat familiilor care făceau agricultură de subzistență și uite așa fermele au intrat în faliment), în Grecia statul a băgat acele mari fabrici în faliment. Sectorul bugetar a crescut în dimensiune, inflația a crescut, șomajul a crescut. După cum spunea Dinu Patriciu, statul este cel mai prost administrator. Au avut loc alegeri, iar grecii au dat vina pe stânga.
În 2004 au avut loc jocurile olimpice. Grecia a investit mult în dezvoltare pentru ca Olimpiada să arate bine și să nu fie probleme cu nimic, de la infrastructură. Băncile au început împrumuturile peste măsură, dădeau bani oricui pentru orice. Așa au apărut multe mașini scumpe pe străzile din Grecia, vânzările de produse de lux au crescut, limitele de creditare de pe cardurile de credit s-au dus în sus, iar plata datoriilor a fost amânată de pe o zi pe alta. Situația de a cheltui mai mult decât producția nu putea ține la nesfârșit, așa că acum a venit factura. Grecii se plâng și dau vina pe europeni și FMI.
Falimentul nu este o rușine
Grecia este o țară mediteraneeană (caracteristică principală: lenea lui dolce far niente), dar și balcanică (caracteristică principală: îngâmfarea). Noi suntem doar balcanici, iar trăsătura îngâmfării o vedem când ne uităm la românii care vor să pară ceea ce nu sunt. Afișează o bogăție pe care nu o au. Abia câștigă un salariu minim pe economie punând faianță, dar și-au luat bani de la gura lor și a copiilor lor ca să își cumpere un BMW din 1982 toamna, la mâna a șaptea. Nu contează că pârâie din toate șuruburile și consumă cât un tanc, dar pentru 2.000 de euro strânși cu sudoarea frunții în luni de zile, merită să faci impresie când claxonezi gagici la semafor. Plus un șir de cruciulițe pe parbriz, dacă ești din Craiova.
Eh, cam așa sunt și grecii. Merită să sacrifici viitorul, pentru a fi văzut în jeep. Unele lucruri costă bani, dar invidia de pe fața vecinilor și a colegilor este priceless. Pentru toate celelalte există Mastercard. Așa sună reclama, dar așa sună și trista realitate. Nu că ar avea Mastercard vreo vină, doar s-a potrivit fraza din reclamă. A avea un card de credit pe mână și a-l folosi cu cap este una, dar a avea un card de credit pe mână și să cheltui de parcă mori mâine, asta e alta. Și eu pot spune că am suficienți bani cât să trăiesc ca Bill Gates pentru restul vieții mele, dar cu condiția să mor mâine. Ideea e că nu mori mâine, iar mâine îți vine ceva care îți face viața amară: factura pentru ce ai cheltuit ieri.
Pentru oamenii lăudăroși, dacă imaginea este totul pentru ei, falimentul este un cuvânt de care nu vor să audă. Falimentul nu este o rușine. Se mai întâmplă. Costurile imense pentru evitarea unui faliment au pe termen lung efecte mai grave decât declararea falimentului, eșalonarea plăților și amânarea plății dobânzii.
Falimente ale țărilor occidentale care au fost sărace, acum sunt dezvoltate:
Franța: 1701, 1715, 1770, 1788, 1812
Prusia: 1807, 1813 (devenită apoi Germania: 1932, 1939)
Spania: 1809, 1820, 1831, 1834, 1851, 1867, 1872, 1882, 1936, 1937, 1939
Portugalia: 1828, 1837, 1841, 1845, 1952, 1980
Austro-Ungaria: 1868, 1914 (apoi Austria post-imperială: 1932)
Dar vorbim mai sus despre țări acum dezvoltate. Au fost sărace și au dat cu capul de pragul de jos. Dar... și-au revenit.
Falimente ale țărilor subdezvoltate, care acum sunt sărace:
Cuba: 1959-1964
Egipt: 1966-1968
Cambogia: 1975-1992
Nicaragua: 1983-1985
Guyana: 1983-1990
Ciad: 1984-1994
Vietnam: 1984-1993
Sierra Leone: 1984-1986, 1987-1994
Sudan: din 1984 este în faliment
Liberia: 1984-2008
Tanzania: 1985-1986
Zambia: 1985-1986
Gambia: 1985-1986
Peru: 1985-1993
Jamaica: 1986-1987
Zambia: 1986-1995
Somalia: din 1987 este în faliment
Honduras: 1987-1988, 1988-1990
Panama: 1987-1992
Zair: 1988-1989, ca RD Congo: 1990-2002
Haiti: 1988-1989, 1991-1994
Irak: 1990-1994
Rep. Dominicană: 1990-1991
Bosnia și Herțegovina: 1992-1995
Iugoslavia: 1992-2000
Rep. Centrafricană: 1993-1994
Afghanistan: 1995-2003
Zimbabwe: din 2001 este în faliment
Grecia: din 1 iulie 2015 este în faliment
Astfel, Grecia se alătură Sudan, Somalia, Zimbabwe, ridicând numărul de țări aflate în faliment la un total global de 4. Se află în faliment și Zimbabwe, care a luat decizia nefavorabilă de naționalizare a fermelor profitabile, care au devenit neprofitabile. În Somalia este război civil. Sudan a pierdut Sudanul de Sud, regiunea care producea 90% din petrolul țării întregi. Zambia este un exemplu pentru Grecia. Țara africană și-a eșalonat și re-eșalonat datoriile, până le-a plătit. Dar s-a chinuit să producă ceva. Republica Dominicană este cel mai bun exemplu din lista falimentelor recente. Acum este o țară cu o economie stabilă și cu o dimensiune atât de mare, încât nu s-a putut integra într-o construcție economică a țărilor din Caraibe, deoarece are o economie prea mare.
Grecia a mai fost în faliment. Țări dezvoltate au fost în faliment, în istorie. Intrarea în faliment este o soluție pentru revenire. Chiar dacă este o țară membră UE, membră Schengen, membră în Zona Euro, până la urmă, din construcția europeană este țara legată de ceilalți, dar nu cade în prăpastie tocmai ca urmare a legăturilor pe care le are cu țările care nu au astfel de probleme.
Probleme va avea euro, care va fi tras în jos de Grecia. Nu există mecanism pentru ieșirea din Zona Euro, deși ar trebui făcut. În plus, ar trebui ca economiile europene să aibă o integrare comună și mai accentuată. Are și FMI problemele sale, dar datoria Greciei e în mare către partenerii europeni. Altfel, nu își revine și vom avea toți o factură de plătit. Factura grecilor care vor lux pe banii altora.

COMENTARIUL ESTE ASUMAT DE AUTOR
ACTIVEAZĂ NOTIFICĂRILE

Fii la curent cu cele mai noi stiri.

Urmărește stiripesurse.ro pe Facebook

×
NEWSLETTER

Nu uitaţi să daţi "Like". În felul acesta nu veţi rata cele mai importante ştiri.