Premium
Timpul meu de ieri este mort, cum mort o să fie mâine cel de azi. Mai mult, cel de acum 10 minute e mort față de clipa scrierii. Și clipa o să fie moartă peste câteva minute. Ne cărăm în spate (prin amintiri, până intervine uitarea) leșurile anilor morți, până la moartea biologică, unde ne desprindem de timp, rămânând eventual în timpul prietenilor și rudelor, prin prezența lângă cel decedat și prin amintiri. De fapt, zilnic, în afara clipei, care e cea a scrierii, trăim o viață a morții, până la moartea-moarte.
Logica oricărei pușcării are în esența ei privarea de timp. Carantinarea populației în pandemia cu Covid-19 e parte din aceeași gândire. Ca să-l deții plenar, timpul e de zidit cu textura acțiunilor, altfel clipa, singura care ne aparține, e furată, de stat - în închisori, ca și în carantină, libertatea fără timp fiind ca o monedă fără valoare.
Prin măsurile dictaturii medicale, statele au rechiziționat timpul cetățenilor din rațiunea luptei cu boala. Sechestrarea sau suspendarea timpului a fost pe post de armă de apărare, de cordon sanitar pentru evitarea intruziunilor comunitare. Clipa fiind singura viață, și aceea furată, politicienii ne-au condamnat irațional la starea de zombi. Ieșirile pe balcoanele blocurilor, cântând arii din opere și imnuri naționale, sunt identice în semnificație cu bătăile cu gamela în zăbrele ale deținuților. Prin carantinarea din stările de urgență, oficialitățile ne-au omorât clipele, ca să nu murim ipotetic de-o gripă mai severă. Am exersat absența trăitului: clipa când nu e și este, iar timpul este fără să ne fie. E o experiență pe care nu o doresc reeditată.
un comentariu de Alexandru Petria, scriitor
