Premium
Vechea discuție despre ”închisorile secrete CIA” a ajuns oficial în România după analiza publicată de Washington Post pe marginea raportului Comisiei de Informaţii din Senatul SUA.
În linii mari, în baza surselor americane, europene și românești, putem pune cap la cap sau citi printre rânduri ceea ce se presupune că s-a întâmplat: SIE a pus la dispoziția CIA ”baze de tranzit” pentru teroriști – fără să ridice întrebări inutile (declarația lui Ioan Talpes); CIA a oferit bazelor un caracter ceva mai durabil, interogând aici călăi faimoși precum Al Khalid Skeikh Mohammed (coordonatorul din 11 septembrie) sau Abu Faraj (numărul trei în Al Qaida); interogatoriile n-au folosit mijloace de tortură consacrate – nu se vorbește nicăieri de clești, ciocane și degete – ci au testat un program nou, bazat mai degrabă pe distrugerea rezistenței psihice – CIA încercând să atingă obiectivul aproape imposibil de a obține informații vitale ocolind tortura așa cum este ea definită juridic; un centru de gen (Bright Light) a funcționat într-o clădire banală din Piața Chibrit (conform anchetei Associated Press).
Acestea par să fie datele. Ele vor continua să se reverse asupra țării noastre din diferite anchete europene și americane, punând presiune asupra autorităților să asume poziții oficiale; mai mult – și abia acum lucrurile devin importante – opinia publică va trebui să se poziționeze în raport cu scandalul în crescendo; iar poziția pe care publicul o va asuma se va dovedi esențială pentru atmosfera euro-atlantistă care a permis reformele din România ultimilor ani. În joc nu e – așa cum pare la prima vedere – doar reputația CIA; vorbim, în primul rând, de siguranța națională a României și de interesele noastre strategice. Iată de ce, înainte ca scandalul să izbucnească plenar, ar fi bine să fie explicate o serie de implicații și de idei-cheie:
România, Polonia, Lituania – parteneri majori ai SUA, țări expuse
Dacă România, Polonia și Lituania – țările cele mai vizibile în acest scandal – au fost alese pentru a găzdui astfel de centre, asta spune ceva despre soliditatea parteneriatelor dintre serviciile lor secrete și SUA. Vorbim, așadar, de aliați puternici ai SUA la nivel informațional. Și, dacă ne uităm mai atent, vorbim despre trei dintre țările vocale la adresa Rusiei, cu tensiuni istorice în raport cu aceasta, care au cerut să fie pilonii noii strategii NATO în flancul de est.
Implicarea celor trei țări în scandalul închisorilor nu le cauzează atât prejudicii platonice de imagine – cu ele te mai poți descurca – cât le transformă în ținte privilegiate ale terorismului. Membrii Al Qaida se uită mai atent ca niciodată spre locurile unde frații și liderii lor au suferit. Iar acesta este, implicit, un șah dat serviciilor de siguranță națională: ”asta primiți dacă lucrați în colaborare cu SUA”. Se bucură Rusia de această situație? Evident. O cultivă? Foarte probabil.
Legitime și utile, anchetele care vizează închisorile CIA fac totuși parte dintr-un peisaj geopolitic mai sofisticat și ridică gradul de amenințare la care e supusă România.
”Închisori ilegale” e un concept nedovedit sau partizan. Ca și ”tortura”
Statutul unui „black site” este extrem de greu de tradus în termeni juridici. „Secret” nu este sinonim cu ”ilegal”. Avem serviciile secrete tocmai pentru că unele operațiuni trebuie să aiba un regim ultra-secretizat: oare ce s-ar fi întâmplat dacă presa vremii titra că Abu Faraj tocmai s-a instalat în centrul din Piața Chibrit?
La fel de dificil este de clarificat conceptul de ”detenție ilegală” în contextul unui război declarat cu o organizație teroristă. Statutul de prizonier de război (Convenția de la Geneva) se aplică, nota bene, luptătorilor care se comportă conform legilor și obiceiurilor războiului: poartă uniformă, au armele la vedere. Partizanii, teroriștii și spionii pot fi executați. În cazul prizonierilor Al Qaida, care tocmai uciseseră mii de civili nevinovați prin capturarea unor avioane de linie și distrugerea unor clădiri, nu s-a pus problema nici de execuție, nici de forme ”clasice” de tortură. Mijloacele utilizate pentru a obține informații au fost dezvoltate tocmai pentru a evita schinguirile fizice interzise de legile internaționale. Este privarea de somn tortură? Este muzica rock ascultată la volum ridicat tortură? Putem spune oricând ”da” – empatia și toleranța sunt reacții firești în contexte de gen. Dar un om antrenat să apere siguranța națională, care știe că mâine un alt avion plin cu oameni și copii nevinovați poate fi deturnat, trebuie să obțină cumva informații vitale și legitime de la teroriști antrenați să păstreze secrete. Modul în care împăcăm imperativul de a nu provoca rău unui deținut cu acela de a obține date care pot salva mii de vieți reprezintă o responsabilitate la care juriștii, societatea civilă și organismele de apărare trebuie să lucreze împreună: dacă ar exista vreun tip de masaj miraculos prin care Al Khalid Skeikh Mohammed să-l expună pe curierul pe Bin Laden (adică să ducă la ascunzătoarea acestuia) – cu siguranță că el ar fi folosit.
Miza de fond: lupta pentru opinia publică
România este – alături de Polonia sau Lituania – unul dintre cei mai pasionali și mai convinși parteneri ai SUA din Uniunea Europeană. Din ”rațiuni rusești” pe care alți actori europeni, mai puțin familiarizați cu Stalin, așezați în centrul sau vestul bătrânului continent, le înțeleg greu.
Scandalul închisorilor CIA și expunerea țării noastre în fața retalierii teroriste reprezintă unul din puținele moduri în care sentimentul pro-american românesc poate fi bemolat. Iar acest lucru are implicații inclusiv în domenii care, aparent, țin doar de procesul de reformă internă – cum ar fi ofensiva DNA împotriva corupției politice.
E bine să știm, în aceste condiții, în defavoarea și în favoarea cui acționează umflarea temei închisorilor din România în următoarea perioadă...
