Premium
Hollande, Renzi, Sigmar Gabriel, Corbyn, Pablo Iglesias sau Tsipras. O simplă înșiruire de nume de lideri europeni uniți de apartenența declarată la curentele politice de stânga. Unele radicale (Iglesias, Tsipras, Corbyn), altele moderate (Renzi, Hollande, Gabriel). Unele legitimate de prezența în Partidul Socialiștilor Europeni (Corbyn, Renzi, Hollande, Gabriel), altele repudiate de eticheta de ”populiști” și ”extremiști”. Dacă ne uităm pe aderența la mase, liderii radicali au devenit mai simpatizați în unele state în care Stânga tradițională era puternică, reușind astfel să ajungă în mainstream (PASOK în Grecia detronat de Syriza, PSOE în Spania depășit de PODEMOS, gruparea ”A Treia Cale” din Labour Party din Marea Britanie înfrântă de facțiunea radicală sprijinită și de mișcarea sindicală). Unde se va situa în această matrice identitară PSD după alegerile interne din octombrie?
Există destule speculații în spațiul public conform cărora Stânga democratică din Europa este în proces de redefinire, arătându-se în general cu degetul cazurile din Grecia, Spania și cel surprinzător din Marea Britanie (victoria lui Corbyn la alegerile interne din Partidul Laburist în septembrie anul acesta), dar și problemele deja cronice ale Stângii în state ca Polonia (s-au împlinit 10 de ani când Stânga nu a mai guvernat iar la alegerile din octombrie anul acesta lupta se va da tot între Platforma Civică, membră PPE, și Partidul Lege și Justiție, aflat la dreapta Platformei Civice) sau Ungaria, unde hegemonia FIDESZ și a lui Viktor Orban pare a se perpetua. În același timp, social-democrații germani din SPD au pierdut ultimele 3 bătălii pentru conducerea guvernului federal în fața creștin-democraților lui Merkel, reușind însă în 2 dintre aceste 3 mandate să participe la guvernare în mare coaliție cu CDU-CSU. Singurele cazuri cu adevărat de succes ale Stângii europene în ultimii ani par a fi cele din Franța după victoria lui Hollande în fața lui Sarkozy și a Socialiștilor în fața UMP (acum ”Republicanii”) și din Italia, unde Matteo Renzi a reușit să facă din Partidul Democrat ancora stabilității într-o țară obișnuită mai debgrabă cu o scenă politică extrem de volatilă. România a fost și ea un succes al Stângii europene moderate în ultimii 3 ani și jumătate, dar spre ce se îndreaptă?
În tot acest tablou, nu putem să nu luăm în considerare noile linii de demarcație în interiorul Stângii. Dacă până la sfârșitul anilor 50 ai secolului XX clivajul în rândul Stângii era format în jurul modului de cucerire a puterii politice pentru a duce la îndeplinire idealurile marxiste, după adoptarea programului de la Bad Godesberg în 1959 de către SPD-ul german partidele social-democrate europene s-au diferențiat de radicalii și extremiștii de stânga prin faptul că au acceptat capitalismul ca sistem economic, au respins politicile marxiste (inclusiv naționalizările mijloacelor de producție) și au căutat să reformeze capitalismul din prisma ideilor justiției sociale. Acest consens în interiorul Stângii europene a durat până la începutul crizei economice din 2007-2008, iar succesul unor partide ca Syriza și Podemos rezidă tocmai în acel moment. Noul clivaj este centrat în jurul luptei împotriva austerității și împotriva inegalităților veniturilor (temă readusă în mainstrem de best-sellerul ”Capitalul în secolul XXI” al economistului francez Thomas Piketty). Dacă partidele Stângii moderate (SPD în Germania, PS în Franța, PD în Italia sau PSD în România) adresează aceste probleme prin politici publice și măsuri concrete în cadrul programelor de guvernare, radicalii din Syriza sau Podemos mizează în primul rând pe populism, pe chemarea oamenilor în stradă sau pe incitarea populației împotriva birocrației europene. Cu câteva zile în urmă președintele interimar al PSD declara public că alegerile interne din octombrie sunt și despre clarificarea doctrinară de care are nevoie Stânga românească. Prea puțini au înțeles mesajul, iar alții precum premierul ”din umbră” Predoiu au ținut să ironizeze anunțul lui Liviu Dragnea, deși o astfel de limpezire identitară nu ar strica nici actualului PNL. Cum va juca PSD în acest nou mare clivaj din interiorul Stângii europene?
Toate întrebările de mai sus își pot găsi un răspuns românesc în funcție de rezultatul alegerilor interne din PSD. După acest scrutin PSD poate rămâne formațiunea social-democrată stabilă și ancoră a unei guvernări îndreptate spre viitor (așa cum sunt SPD în Germania, PS în Franța sau PD în Italia), sau poate deveni un partid slăbit, temător privind viitorul său și apropiat de destinele PASOK în Grecia sau PSOE în Spania. O analiză la rece a opțiunilor actuale pentru funcția de președinte al PSD nu ne poate conduce decât la o singură soluție în acest moment: Liviu Dragnea. Actualul președinte interimar nu este un populist carismatic ca Tsipras sau Iglesias, dar PSD nici nu are nevoie de o asemenea iluzie. PSD este un partid de mase care intră în curând în al patrulea an de guvernare, care trebuie să aibă o conducere puternică pentru anul electoral 2016 și care are nevoie de un proiect solid pentru viitor. Un astfel de proiect poate fi propus doar de un lider care a fost deja legitimat în PSD, care a dus și condus bătălii electorale pentru acest partid, care a demonstrat competență administrativă în funcțiile deținute, care a demonstrat că este un bun organizator și care și-a câștigat respectul în partid.
Alegerile interne din PSD din octombrie sunt esențiale pentru viitorul Stângii democratice din România, iar Liviu Dragnea este singurul candidat dintre cei înscriși până acum care poate duce PSD pe direcția corectă. În PSD e nevoie de PRAGMATISM și nu de iluzii, e nevoie de UNITATE și nu de fragmentare. Rațional, PSD are nevoie de Liviu Dragnea președinte dacă mai vrea să fie un jucător de primă mână și după alegerile din 2016. Altfel, ne paște destinul unor partide glorioase odinioară, dar în declin acum, ca PASOK în Grecia sau PSOE în Spania.
