Noua mișcare ultraconservatoare și poporul român (ANALIZĂ)

Au existat până acum cel puțin două eșecuri de a construi o mișcare conservatoare ancorată în realitățile românești. PNȚCD și PNL au avut, amândouă, atât putere politică/guvernamentală cât și un nucleu de intelectual și militanți dornici să construiască un conservatorism românesc. Ambele partide au eșuat. În opinia mea, eșecul s-a datorat în primul rând unei caracteristici a conservatorismului românesc, anume apolitismul. Valorile românilor, așa cum sunt reliefate în diverse studii, pot fi destul de conservatoare. Dar ele fie nu prea sunt practicate fie, când sunt luate în serios, practicate în grupuri mici și închise.

Citiți și: Viitorul conservatorismului românesc este aici

Românul de orientare conservatoare dorește în primul rând să fie lăsat în pace în satul lui sau în apartamentul lui și nu este dispus să cheltuiască timp și energie pentru a impune și altora valorile sale. Dacă ar exista un cod de porunci ale conservatorismului românesc la loc de frunte ar fi următoarea: să îți lași vecinul în pace. Chit că se roagă, că bea, că se uită la pornografie, că își bate nevasta, că nevasta îl bate pe el, că bagă bormașina în pereți, că își bate copilul, că îl bate copilul, că face pomană mortului, că face nuntă pe trotuar, etc, vecinul este lăsat în pace.

Or, obiectul politicii este să îi faci pe alții să facă ceea ce îți dorești tu să facă. Dacă nu vrei să modifici comportamentul celuilalt, atunci nu poți construi o mișcare politică.

Această impotență a încercărilor de a construi un conservatorism politic românesc ia sfârșit odată cu apariția Coaliției pentru Familie. Chiar dacă nu admitem că s-au strâns cele peste 3 milioane de semnături declarate, este foarte clar că această coaliție a obținut un succes politic atât prin prezența la firul ierbii cât și prin accesul și influențarea agendei publice.

Dar Coaliția nu pare a fi, din punct de vedere al componenței, exponenta unui conservatorism mainstream. Conservatorul mainstream rămâne, după cum spuneam mai sus, inert din punct de vedere politic. În lipsa unui sprijin entuziast al poporului de rând (vezi dificultatea de a organiza manifestații largi), Coaliția pentru Familie este o mișcare a conservatorilor deosebit de activi și puternici în convingerile lor chiar și când acestea nu sunt în linie cu opiniile general acceptate în societate. Altfel spus, Coaliția pentru Familie este una din mișcările ultraconservatoare care au apărut în ultima vreme în România. Mișcarea antivaccin, slab formalizată în Coaliția pentru Sănătate, este o altă asemenea mișcare. Lupta pentru ora de religie în școli a fost, de asemenea, o mișcare importantă în istoria ultraconservatorismului românesc.

După 1989 conservatorii precedenți își găseau aliați în reformiștii proocidentali, ceea ce nu putea să nu pună probleme. În definitiv, Occidentul este bastionul liberalismului în lume. Ultraconservatorii, deși sunt parte dintr-o mișcare mai largă internațională, găsesc putere în primul rând în sine.

Practic, întrucât un conservatorism moderat a avut dificultăți își găsească o bază socială în România, a fost întotdeauna logic să apară un conservatorism radical, un ultraconservatorism. Motivul pentru care un asemenea curent nu a apărut mai devreme este acela că între ei înșiși, ultraconservatorii au fost separați de linii religioase. Pentru ca aceste linii să fie depășite a fost nevoie să treacă timp și să se întâmple lucruri.

Ce dorește ultraconservatorismul românesc?

Preocuparea principală a ultraconservatorismului românesc, obsesia, aproape, pare a fi reproducerea culturală. Principala formă de reproducere culturală este, desigur, educația minorilor. Ultraconservatorii doresc ca aceștia să învețe religia în școală și, mai mult, să nu învețe acele teorii științifice care ar putea complica acceptarea religiei. Chiar și atunci când acestea sunt bazate pe știință (cum ar fi teoria evoluției) sau când au consecințe practice greu de contestat (cum ar fi educația sexuală).

Această focalizare vine cu un cost. Ultraconservatorul nu neagă că educația sexuală poate să prevină sarcinile nedorite. Doar că i se pare mai important să ferească copilul de a învăța lucruri rele.

Ultraconservatorul se opune adoptării Convenției de la Istanbul pentru prevenirea violenței împotriva femeii deși personal nu promovează (neapărat) violența. Ci deoarece Convenția vine la pachet cu niște definiții ale genului pe care nu le vrea predate în școală.

Ultraconservatorul este sceptic vizavi de instituțiile de tip Protecția Copilului deși înțelege că unii părinți își bat cu sălbăticie fii și fiicele. Dar este dispus să accepte un nivel de violență și abuz atâta vreme cât celula familială rămâne intactă.

În al doilea rând, ultraconservatorismul dorește menținerea unui anumit tip de relații familiale. Uniunea sexuală trebuie să aibă loc între un bărbat și o femeie; de preferință, dar nu obligatoriu, în cadrul căsătoriei. În relația de cuplu, bărbatul și femeia pot fi egali în demnitate, dar sub nici o formă nu sunt egali ca funcție și rol. Bărbatul li se pare mai potrivit pentru acele activități care implică forță, agresiune, hotărâre, relații cu exteriorul. Femeia, în schimb, le pare potrivită pentru creșterea copiilor și menținerea în siguranță a căminului. Adevăratul model de femeie al ultraconservatorismului este femeia casnică. Copii au și ei un rol precis, ei sunt subordonați părinților „suverani”. Dacă cuplul este căsătorit, atunci separarea lui trebuie făcută dificilă din punct de vedere legal și chiar aproape imposibilă atunci când există copii.

În al treilea rând, pentru ultraconservator este importantă creșterea natalității și, deci dominația demografică a grupului cultural creștin/european. Străinii, și mai ales, necreștinii, sunt văzuți atât ca o amenințare la adresa modelului cultural cât și ca o amenințare fizică la integritatea nației. Pentru asta căsătoriile trebuie încurajate, avorturile descurajate, granițele întărite, etc.

Nu în ultimul rând, ultraconservatorismul manifestă sau tolerează un anumit scepticism față de știința medicală. Fie că este vorba de puterea rugăciunii, fie că este vorba de conspirații despre efectele vaccinurilor.

Acestea au fost câteva elemente ale ultraconservatorismului. Dar merită discutat și...

Ce nu este ultraconservatorismul românesc?

În primul rând ultraconservatorismul românesc nu este un mare promotor al abstinenței sexuale. Ea poate fi menționată în relație cu orele de educație sexuală dar mai mult ca un instrument din arsenalul de luptă contra homosexualității și egalității între sexe. Slabul interes față de virtutea sexuală în relațiile heterosexuale este vizibil și în strategia de cooptare a vedetelor autohtone folosită de Coaliția pentru Familie. O scurtă vizită pe site poate documenta cum o parte din acestea nu au sau nu au avut probleme să promoveze senzualitatea în producțiile lor.

În al doilea rând, și în mod oare cum surprinzător, ultraconservatorismul nu este puternic naționalist. Desigur, în mișcarea ultraconservatoare există naționaliști, în mod tipic de religie ortodoxă. Dar, după cum am arătat mai sus, însăși existența mișcării ultraconservatoare depinde de respectarea unui pact de neagresiune care să permită punerea în comun a tuturor resurselor. Când ai modele în Rusia lui Putin, pliante aduse din Statele Unite și (poate) o colaborare cu bisericile maghiare finanțate din Ungaria lui Orban... devine cumva imposibil să mai spui cu gura plină că vrei o Românie verde.

În al treilea rând, ultraconservatorismul nu promovează caritatea ca virtute esențială a creștinului în societate. Desigur, unele ONG-uri ultraconservatoare fac acte de caritate cât se poate de reale. Bisericile fac și ele acte de caritate (deși ar fi greșit să considerăm că ele fac parte automat din mișcarea ultraconservatorilor). Dar nu se vorbește despre rolul sistematic al carității în alinarea problemelor sociale așa cum putem vedea, de exemplu, în Statele Unite.

Pe lângă aceste limitări culturale care diferențiază ultraconservatorismul românesc de alte forme de (ultra)conservatorism din străinătate, mai merită menționate și zonele de dezinteres.

Practic, întregul program ultraconservator este un program cultural (în sens larg). Lipsește cu desăvârșire un program economic după cum lipsește cu desăvârșire un program social. Lipsește, de asemenea, un program de politică externă - deși am putea bănui că, o dată ajuns la putere, ultraconservatorismul ar promova o formă oarecare de „afirmare a identității naționale în Europa”.

Seamănă aceste valori și preocupări cu cele ale populației românești? Despre asta va trebui să vorbim într-un nou articol.