Hybris e un concept din Grecia clasica; desemneaza o mandrie atat de mare, incat se ia cumva de guler cu destinul si chiar cu zeii. Eroul “bolnav” de hybris crede ca, prin el, odata cu el, prin asezarea sa in buricul pamantului, vechile legi ale firii au fost abolite; lui, cu alte cuvinte, i se cuvine totul. Ori pe greci ii irita genul asta de orgoliu – motiv pentru care toti atinsii de hybris sfarsesc prost, pusi la punct de destin si de vechea intocmire a lumii (chiar si Prometeu sau Sisif, altfel personaje populare).
Smerenia, pe de alta parte, e un concept crestin. Prost inteles de cele mai multe ori (ca un soi de umilinta tampa in raport cu semenii) smerenia reprezinta, in fapt, o contrapondere spirituala la hybris; o cunoastere a locului tau nu in raport cu altii, ci cu o limita rezonabila a lacomiei, trufiei, gonflarii de sine (smerenia mai este numita de teologi si “desertare de sine”, dupa o formula pauliana). Smerenia este, cumva, o vedere ontologica a lungului nasului.
Marile caderi ale Romaniei de azi – de la Vantu si Bica la Udrea si Ghita – au in fundal un hybris bizar; nu atat coruptia, cat voracitatea si sentimentul de impunitate ii caracterizeaza pe cei cazuti. Vroiau sa inghita totul – la orice demnitate ori gheseft le dadea ghes stomacelul: contracte, functii publice, comisii, colegii, presedinte de tara, presedinte on-line, cea mai sexy, procurori, servicii secrete. I want it all – and I want it now, vorba lui Mercury. Totul putea fi asumat sau transat la o cafea; orice intruchipare a puterii, a demnitatii si belsugului trebuia aspirata in prea-plinul fiintei lor dodoloate. Si asta pentru ca, pasamite, nimeni nu le putea veni de hac: ziceau nitel despre “statul de drept”, aparau din varful buzelor “independenta Justitiei” si “profesionistii remarcabili din serviciile secrete” – si, gata, beneficiau de imunitate absoluta. Lipsa de smerenie si inflamarea hybrisului i-a facut sa creada ca doar “ceilalti” cad, ca ei sunt intangibili, ca se bucura de protectia ferma si sigura a unui “sistem” providential (generalii, Basescu, americanii, rusii, chinezii) – neintelegand ca “sistemul” e intotdeauna mobil, concurential, alternant.
In tragediile antice, personajele de gen – mustind de hybris – nu erau niciodata pedepsite de societate – acolo unde bifau triumfuri de toate soiurile. Era nevoie de interventia externa a unui zeu indignat pentru a le taia avantul si pentru a le pune la punct. Azi, locul zeului e luat de DNA. Nu poate fi altfel: Crin Antonescu – politician exceptional, autorul unei retrageri care refondeaza pozitiv moralitatea politica romaneasca – greseste temeinic atunci cand afirma ca reforma clasei politice trebuie facuta chiar de clasa politica, nu de DNA. Nu exista resurse morale si de personalitate in clasa politica romaneasca – nu vor exista niciodata – pentru a tine piept unor bolnavi de hybris. Caratorii docili de serviete, yesmenii, fripturistii solemni care alcatuiesc osatura Parlamentului si a clasei politice se vor supune intotdeauna – firesc, natural, spontan – celor care se cred si se propun manifest si durabil ca buric al pamantului. Fara DNA, acestia ar continua sa patroneze sistemul, in timp ce aplaudacii lor, incurajati in lipsa de smerenie, ar continua sa spuna: “Dar cum, noi suntem alesi, suntem demnitari, avem mii de voturi in spate, noi suntem o putere in stat, nu primim ordine din partea procurorilor, nu putem fi umiliti!”.
Baia turceasca din celula friguroasa a Elenei Udrea – in care erau indesate peturi de crapau sobolanii jucandu-se cu ele – reprezinta doar o reconfigurare moderna si romaneasca a vechilor tragedii grecesti, in care un personaj pleznind de sine, care si-a uitat originile si limitele, lafaindu-se in blanuri si albituri rococo la Paris, cu fetele, decade firesc intr-o lume compensatorie “trei pe trei, fara feon”; nu e nicio surpriza si niciun prilej de mirare aici; neclar ramane doar cum de nu inteleg acesti nesmeriti, in varful acumularii lor de orice, ca prabusirea e inevitabila.
Comentează