Cine intră în Muzeul Naţional de Artă Timişoara (MNArT) până la sfârşitul lunii iulie va descoperi o parte din istoria României, de la finalul perioadei interbelice şi ce a urmat până aproape de prezent, potrivit Agerpres.
O Românie Mare sfâşiată de cel de-al Doilea Război Mondial, un Cernăuţi care peste noapte nu mai era al Regatului României, o fetiţă de 12 ani, Virginia Baz Baroiu, îndrăgostită de muzică şi care se voia a deveni solistă lirică pe marile scene internaţionale, dar care, luând drumul pribegiei alături de familie, va trebui să renunţe la acest vis. O copilă pentru care casa nu a mai fost niciodată ceea ce a fost până atunci, căutând mereu un loc numit "acasă": trenul, Slatina de dincoace de frontierele nou trasate, Bucureştiul studenţiei la Institutul de Arte Frumoase, apoi Timişoara. În oraşul de pe Bega, în care a găsit multe similitudini arhitectonice cu ceea ce lăsase în Bucovina, dar şi în comportamentul oamenilor - calzi, buni, primitori, sinceri, educaţi - trăieşte de peste şase decenii.
În refugiile ei, Virginia Baz Baroiu avea să stea mult de vorbă cu Dumnezeu, iar între Cer şi Pământ şi-a construit adesea câte o insulă din culori, suspendată, imaginară, de pace, de linişte, acea acasă pe care nu o mai avea.
Şi astfel a creat o legătură, în acuarelă, din care s-a născut expoziţia "Cerul, Pământul şi Cuvântul" - o retrospectivă Virginia Baz Baroiu, recent vernisată, la MNArT, care conţine 200 de lucrări. Sunt expresii care înfăţişează oraşe, lanţuri de oameni, multă natură, peisaje urbane şi biserici.
"Pe simeze este expusă opera Virginiei Baz Baroiu, artist plastic care s-a născut la Cernăuţi, în anul 1932, a absolvit Institutul de Arte Plastice Nicolae Grigorescu din Bucureşti (1957), iar din 1958 s-a stabilit în Timişoara. Ceea ce a pictat în cei 70 de ani de activitate artistică este expus aici. Virginia Baz Baroiu are o poveste de viaţă fantastică, care include două perioade de refugiu, una în copilărie, şi descoperim în picturile sale această căutare a unui spaţiu, a unei comunităţi, a creării unei insule suspendate, a unui loc pe care artista îl identifică cu acel acasă. Acel acasă care a fost pe fugă, în Cernăuţi, în refugii, la Slatina, în Bucureştiul anilor 50, unde a absolvit Institutul de Arte cu profesori importanţi, formaţi la Paris. Acel acasă începe odată cu venirea la Timişoara, în 1958, unde recunoaşte câte ceva din arhitectura şi cutumele din comunitatea Bucovinei pe care a lăsat-o în urmă, dar pe care nu a părăsit-o niciodată. O serie de teme care vin şi revin şi devin meta-teme ale creaţiei artistei: preponderenţa pentru peisajele citadine pe care le-a vizitat sau în care a trăit, pe malurile Begăi anilor 50. Dar este şi o artistă care fuge şi se retrage, se închide în atelierul unde creează acele insule în acuarele. Traversează perioade politice diferite. Are lucrări cu accente orientaliste şi înglobează toate stilurile pe care le-a întâlnit - modernism exprimat în forme cubiste, realismul socialist impus ca doctrină în acea perioadă", relatează, pentru AGERPRES, curatoarea expoziţiei "Cerul, Pământul şi Cuvântul", curatoarea Andreea Foanene Petcu, muzeograf al MNArT şi teoretician al culturii.
Lucrările sunt prezentate în 11 titluri tematice, între care "Oameni şi ţărmuri" (cuprinde studii, portrete şi peisaje la început de drum), "Imprimări necesare" (peisaje citadine, lumi regăsite, pictoriţa ca martor al timpului său), "Atelierul artistei" (camera unde începe visul), "Lumi cu gravitaţie proprie" (pictura ca insulă salvatoare), "La porţile visului"(pictura ca semn al conectării şi memoriei) "Timpul dintre cer şi pământ", "Pribegi, Martiri, Refugiaţi, Călători" (Pe cărările neumblate ale spaţiilor dintre lumi), "Cerul şi Pământul vor trece" (între efemer şi etern).
Lucrările care redau chipuri trec de la inocenţa copilului până la spaimele colective care se aseamănă cu un infern al lui Dante, cu desfigurări şi groază, aşa cum trebuie să fi văzut artista pe feţele oamenilor pe care i-a cunoscut în război şi în perioada refugiilor.
"În perioada copilăriei târzii şi a pre-adolescenţei a avut două refugii. Tatăl său lucra ca sanitar pe front. Familia lui călătorea odată cu frontul. Virginia avea 8 ani - 10 ani, când pleacă în primul refugiu. Este o temă care revine foarte puternică în viaţa ei. Această acumulare de personaje sunt forma unui şir lung pe care le punem pe seama unor experienţe personale şi care mă trimit cu gândul la spaimele pictate de Corneliu Baba. Ele se referă la oamenii şocaţi, care călătoresc aproape fără ţintă, în căutarea unui acasă pe care nu îl găsesc. Aceste imagini sunt sigură că au lucrat foarte mult în interiorul Virginei Baz Baroiu şi, într-un fel, au ajutat-o să se hotărască să devină pictoriţă", spune Andreea Foanene.
Întreaga pribegie a apropiat-o pe artistă mult de Divinitate, a pictat biserici, portrete de sfinţi care exprimă o trăire religioasă foarte intensă, rădăcina inspiraţiei pe care o aplică şi către care ea se întoarce întotdeauna, atât prin intermediul experimentelor picturale, cât şi prin intermediul picturii ca poezie şi rugăciune.
Picturile Virginiei Baz Baroiu devin astfel o epistolă pentru generaţii viitoare şi hrană pentru cei dragi.
La cei 93 de ani, artista este încă plină de viaţă şi este pregătită pentru o nouă expoziţie.
Citind două dintre poeziile pictoriţei, "Legenda mea" şi "Poet violet", am reţinut menirea sa pe acest Pământ, legată de Cer şi de Cuvânt: "Când am venit pe lume sortit-am fost unui destin / Să-nfăptuiesc, ce alţii şi-n vorbe nu pot spune / Din culori şi suflet naturii i-am dat viaţă / Cu vântul de multe ori mi-a plecat timpul / Şi pân' la nori m-am ridicat să văd de sus pământul / Din lume am făcut un vis / Oglindă mi-este cerul / şi din înaltul lui eu m-am desprins"; "Cuvântul violet, puternic ca tunetul ce despică munţii / adună norii şi învolburează apele / se ridică ca furtună şi se lasă ca o lumină ce dă sufletului bucurii şi dragoste de viaţă / Glasul creaţiei sale e murmur de izvoare / freamăt de aripi, unde sonore ale unui concert / e glas de poet violet".
Comentează