Premium
Astăzi Curtea Constituțională a României a respins trei contestații ridicate de Uniunea Salvați România. Toate au fost respinse pe motive procedurale. Două au fost respinse deoarece nu întruneau numărul necesar de semnături, mai precis câțiva parlamentari semnaseră deja și alte moțiuni pe aceeași temă. Una a fost respinsă deoarece nu a fost depusă în termenul legal. Aceste respingeri mi se par profund jenante atât pentru Uniunea Salvați România cât și pentru partidul Național Liberal.
PNL
Partidul Național Liberal nu a contestat argumentele aduse de USR în contestații. Dar nici nu a cerut parlamentarilor săi să semneze aceste contestații. Argumentul lor a fost, până la un punct, solid. Anume că USR nu le-a prezentat la timp și în mod convingător textul contestațiilor și prin urmare nu ar fi rezonabil să aștepte de la ei să semneze în orb. Dar, pe cât de rezonabilă este această poziție în relație cu USR, pe atât de nerezonabilă este ea în relație cu electoratul. Da, foarte probabil USR nu a procedat conform unui minim protocol parlamentar în relația cu colegii de opoziție. Dar beneficiarii legii nu sunt cei de la USR, beneficiarii contestații suntem noi. Noi suntem cei lăsați baltă de către partidul Național Liberal și nicidecum USR. Nu vreau să spun aici că PNL tebuie să semneze în orb. Vreau, însă, să spun că dacă muntele nu se duce la Mahomed, putea să se ducă Mahomed la munte. Dacă liberalii mergeau ei la grupul USR în loc să aștepte la grupul lor nu ar fi fost nici rușine ci, dimpotrivă, ar fi arătat maturitatea pe care o așteptăm de la un partid mai vechi decât România Mare.
USR
Nu este însă cazul să victimizăm Uniunea Salvați România. Foarte probabil, partidul putea să facă un lobby mai bun pentru a promova contestația. Mai important, poate, este că nu a reușit să depună cea de a treia contestație la timp și, totuși, a insistat să meargă cu ea mai departe.
Până la un punct, pot înțelege disperarea opoziției de a ataca la Curtea Constituțională orice mișcare a PSD care nu îi convine în zona legilor Justiției. Momentele de disperare cer măsuri disperate. Dar, de la un punct încolo, trebuie să se gândească la modul în care acțiunile sale influențează percepția CCR. Este inacceptabil ca un partid de opoziție să transforme contestațiile la Curtea Constituțională într-un simplu instrument politic pe principiul „contestăm tot și vedem noi ce iese”. Curtea Constituțională judecă conform Constituției iar atunci când contestăm tot ce ne place ca fiind neconstituțional transmitem ideea că între Constituție și opțiunea noastră politică nu există nici o diferență. Altfel spus, ce ne displace nouă este neconstituțional în schimb ceea ce ne place nouă trebuie să fie cumva conform Constituției. Istoric vorbind, există motive de a fi suspicioși față de predictibilitatea CCR. Dar, de prin 2012, Curtea a început să facă eforturi de a nu mai se contrazice cu sine însăși și a nu mai da hotărâri extrem de exotice.
Este nevoie ca și forțele politice să dea dovadă de un minim de autocenzură înainte de a trimite contestații către curte. Nu sunt eu în măsură să spun cu precizie momentul după care s-a ajuns prea departe. Dar, dacă s-a ajuns în punctul de a depune contestații după termenul legal, știu sigur că acest punct a fost depășit.
